În ciuda zecilor de mii de ani de evoluţie a speciei, în ciuda educaţiei minime care ne este băgată tuturor pe gât şi, mai ales, în ciuda faptului că toţi trăim în aceeaşi lume şi totuşi o percepem atât de diferit, constat cu surprindere că omul încă mai este o fiinţă exagerat de teritorială. E drept că, în esenţă, omul este şi va rămâne un animal, iar animalele prin definiţie sunt creaturi teritoriale – deci mirarea mea ar trebui, la rândul ei, să-i mire pe cei care mă credeau mai isteţ... De obicei, manifestările teritoriale merg mână în mână cu cele posesive. Avem obiceiul să ne ataşăm de cele mai bizare şi mai greu de posedat lucruri cu o naturaleţe care frizează problemele psihice. Putem merge atât de departe încât să-i spunem cuiva „vezi că-mi respiri aerul!”. Cu excepţia situaţiei în care ai luat un recipient în care ai amestecat 21% oxigen, 78% azot şi 1% multe alte gaze mai puţin importante, iar respectivul şi-a băgat nasul în recipientul tău, afirmaţia de mai sus este imposibilă pentru că aerul nu are cum să fie al tău.

Dar concepte precum „posibil/imposibil”, „logică” sau „bunul-simţ” nu ne ţin pe noi în loc. Ne putem extinde apucăturile acaparatoare şi asupra altor oameni, cel mai bun exemplu fiind însăşi instituţia căsătoriei. Mergi pe stradă împreună cu prietena ta şi cineva se uită mai mult de două secunde în direcţia ei? Se uită la prietena TA? El nu ştie că numai TU ai voie să faci asta? Eh, are doi metri şi 130 de kilograme, din care doar 450 de grame de grăsime, deci are voie să se uite, dar dacă era jumate, îl pocneai de nu se vedea.

Mai puţin abstractă este nonşalanţa cu care posedăm lucruri care nu sunt ale noastre, altfel decât prin autodeclararea posesiei. Cel mai facil exemplu – şi unul care duce în sfârşit discuţia în zona auto – este cel al locurilor de parcare. E al meu pentru că nu l-a vrut nimeni altcineva, pentru că nu l-a îngrădit nimeni înaintea mea, pentru că eu dau cu mătura peste el, pentru că e sub fereastra mea (n-are cum să fie o coincidenţă, nu?), pentru că a fost al lui tata, pentru că eu locuiesc în blocul ăsta de când s-a construit, pentru că am un contract cu Primăria pe care nimeni nu l-a văzut niciodată şi nici nu o să-l vadă deoarece nu există, pentru că lumina soarelui, cazând prin frunzişul pomului, a descris pe asfalt o imagine care seamănă cu mine, deci e un semn, pentru că dimensiunea locului se potriveşte perfect cu cea a maşinii mele („-Bun, dar şi eu am aceeaşi maşină!” „–Eh, atunci du-te dracu’, e locul meu”), pentru că am copii, deci am cui să-l las; tu nu ai, şi din cauza asta după ce mori se va genera un haos care ar putea excalada, culminând cu sfârşitul lumii, pentru că mi s-a arătat în vis, pentru că n-ai vrea să-l mânii pe Dumnezeu, şi pentru că multe alte motive. Când, de fapt, motivul real este pe cât de simplu, pe atât de singular: nu s-a găsit alt nesimţit care să-l revendice înaintea lui.

Am avut astfel de confruntări chiar aici, în Floreasca, pe vremea când locuiam în cartier. Discuţia decurgea foarte frumos şi civilizat, până în momentul în care le ceream să îmi arate un act care să ateste că acea bucată de trotuar, nemarcată în niciun fel, îi aparţine. Atunci domnul fost securist se inflama şi începea să ameninţe, depănând în acealşi timp şi motivele pentru care se afla sub impresia că ar poseda peticul de asfalt (alege unul de mai sus, care vrei tu). Desigur, nu-şi punea în aplicare ameninţările pentru că se puteau întoarce împotriva lui oricând, ştiind foarte bine care-i este maşina.

Am vorbit, până aici, despre locurile de parcare care nu există, dar care se află în proprietatea cuiva. Mai există şi al doilea tip de Homo Sapiens Nu-chiar-aşa-de Sapiens, care chiar are un contract cu Primăria pentru un „loc de parcare de reşedinţă”. Ce e mai periculos decât un prost? Un prost care are şi ceva putere. În cazul de faţă, puterea îi este dată de o hârtie pe care este foarte dornic să ţi-o fluture pe la nas. Ăştia sunt oamenii care profită de pe urma unei legi aberante care le dă dreptul unora dintre locatarii unui bloc să parcheze liniştiţi în cele câteva locuri aferente scării/blocului lor, doar pentru că ei au dat şpaga mai mare la ADP.

Da, ştiu, legea e de partea lor, însă felul în care se comportă atunci când cinva le încalcă dreptul sfânt la proprietate îi transformă în nulităţi în ochii mei. Sunt mai multe variante, de la deja clasicul şi stupidul ridicat al ştergătoarelor, la biletul ironico-jignitor lăsat pe parbriz, la zgărietura discretă pe portieră, la zgărietura deloc discretă de jur-împrejurul maşinii, la roţile dezumflate sau anvelopele tăiate, la blocatul maşinii cu cea proprietate personală aflată în dotare, astfel încât atunci când vrei să ieşi trebuie să apelezi spăşit la bunăvoinţa lui (dându-i astfel, desigur, şi o perfectă ocazie pentru a te trage de urechi) şi culminând cu cea care îi face să se simtă cel mai bine în ultima vreme, sunatul la Poliţie pentru ridicarea maşinii contravenientului.

Am un prieten care se laudă pe Facebook (prieten de Facebook, deci) cu câţi bani a adus el la bugetul local prin maşinile ridicate de pe locul lui de parcare. A căpătat o obsesie, cred că a devenit singurul motiv pentru care se mai întoarce seara acasă de la muncă: delectarea oferită de lumina galbenă a girofarurilor de pe platforma venită să-i elibereze locul.  

Am un alt prieten care şi-a montat o cameră de supraveghere pe peretele blocului, cu infraroşu, orientată, desigur, spre locul de parcare unde stă maşina pe care o foloseşte din an în paşte, pentru că nu are bani de benzină. Cred şi eu. Dacă James Bond ar fi cheltuit atât pe sistemele de supraveghere, cred că şi el ar fi mers cu tramvaiul. Dar măcar maşina e în siguranţă, la fel ca şi locul de parcare.

E posibil să nu am eu cei mai normali prieteni din lume, însă chiar şi dacă astea ar fi singurele două cazuri de oameni dezaxaţi – şi sunt sigur că nu e aşa – tot ar fi prea mult. Comportamentul lor mă înspăimântă şi mă îngrijorează în acelaşi timp. E clar că doar tehnologia ne ţine în loc de la a pulveriza maşina parcată pe locul nostru (e locul nostru, da?) cu o rază laser direct dintr-un satelit. Şi toate astea de ce? Din cauza unei legi proaste, la fel ca multe altele, făcută astfel încât să favorizeze mita şi discuţiile interminabile.

În faţa blocului în care stau acum, nu există locuri de parcare închiriate. Oricine vine să parcheze, fie că e locatar încă de la construcţia blocului, unul ca mine picat acolo de trei ani, un vizitator din provincie sau cineva venit să caşte gura prin magazinele de la parter, îşi pune maşina acolo unde găseşte un loc. Dacă nu găseşte, caută prin zonă până când are noroc. În spatele blocului, locurile sunt marcate şi antamate de locatarii de la celelalte scări. În cei trei ani, care bat spre patru, cred că am parcat de două ori acolo. Mereu văd maşini blocate, ştergătoare ridicate, roţi dezumflate şi feţe îndârjite. În faţă, la doar câteva zeci de metri, toată lumea e relaxată şi zâmbitoare iar ştergătoarele nu s-au dezlipit niciodată de parbriz. Trecând din spatele blocului în faţă, e ca şi cum ai trece graniţa de vest a României.

Cred sincer că atâta vreme cât nu există posibilitatea de a oferi locuri de parcare închiriate tuturor, sau măcar unei mari majorităţi, ar trebui să se renunţe la ele. Cred la fel de sincer că cei care revendică o porţiune din spaţiul public drept propriul lor loc de parcare, ar trebui trimişi în deşertul din Egipt, unde să li se dea un hectar să stea şi să reflecteze asupra caracterului anti-social al gândirii lor de până acum. Şi, desigur, unde să-şi parcheze maşina.

Simt că e nevoie să sumarizez. Am o problemă cu legea, şi am o problemă cu felul în care oamenii se schimbă şi reacţionează atunci când li se încalcă un drept, despre care ei ar trebui să-şi dea seama că nu e tocmai în regulă şi că nu ar trebui să-l aibă, ci în schimb ar trebui să fie puţin mai relaxaţi şi mai înţelegători. Cu alte cuvinte, realizez acum, am o problemă cu firea omenească. Cu alte cuvinte, am o problemă chiar şi cu mine. Deci... funie, o grindă de lemn solidă şi săpun.