La sfârşitul fiecărei serii de emisiuni TopGear, majoritatea echipei de producţie pleacă spre plajă, pentru o porţie de odihnă şi de relaxare. Asta nu se aplică şi la mine, pentru că, deşi în urechi îmi răsună încă ultima replică din finalul emisiunii, trebuie să mă apuc de lucru pentru DVD-ul meu anual de Crăciun.

În acest an, mă vei însoţi pe circuitul Paul Ricard, situat în nordul Marsiliei – un caleidoscop de sunet şi culori, ca un curcubeu Tehnicolor. Este fantastic. Cerul pare un uriaş dom albastru, spre sud se vede şi se aude Mediterana, iar hotelul din locul cu pricina are un restaurant cu două stele Michelin şi o recepţioneră tare frumuşică.

Şi, ca să fie lucrurile aproape perfecte, mă aflu aici cu echipa de filmare TopGear, cu care mă distrez de minune în fiecare seară. Aseară – recunosc, după destul de mult vin – am decis că pentru episodul special de Crăciun, James, Richard şi cu mine ar trebui să redevenim agenţi secreţi şi să pornim în căutarea celor mai periculoşi infractori ai lumii.

Azi dimineaţă, am început să găsesc câteva contra-argumente la această idee, mai ales că nu am chef să port mustaţă timp de două săptămâni.

Dar asta nu-i atât de grav, pentru că totul este minunat în lumea mea. Cu excepţia unui singur lucru: noi filmăm şi lucrăm cu maşini, iar maşinile sunt o mare pacoste.

Nu cerem prea mult din partea lor. Trebuie să treacă prin faţa camerelor de filmat montate în viraje, pentru a înregistra derapajele, zgomotul şi fumul aferent. După care ataşăm o cameră pe o maşină de asistenţă şi facem câteva filmări dinamice. Ultima fază constă în înregistrarea lucrurilor pe care le am de spus din spatele volanului, în interiorul maşinii. Simplu. Doar că niciodată nu este aşa.

Am început cu Ferrari FF, care, după cum bine se ştie, este primul hatchback Ferrari şi primul Ferrari cu tracţiune integrală. Are un sistem foarte complicat, care foloseşte o cutie de viteze dublă şi două ambreiaje montate în faţa motorului, conectate direct la arborele cotit. Ideea este că atunci când roţile din spate pierd aderenţa, sistemele electronice activează şi tracţiunea faţă, cuplând roata care poate ajuta cel mai mult.

Problema constă în faptul că maşina are un şasiu atât de bun, încât în marea majoritate a timpului cutia de viteze din faţă pare că stă degeaba.

Chiar eram convins că nici nu se află în maşină.

´În timp ce Jeremy lucra de zor la un DVD-ul de sfârşit de an, a descoperit că maşinile pe care le filma au dezvoltat personalităţi dificile...´

Până când, pe la prânz, am constatat că anvelopele din faţă erau complet distruse. Doar o jumătate de zi şi puteau fi aruncate. Inutile.

Aşa că am schimbat cu McLaren MP4-12C, pe care îl foloseam pentru cursele în linie dreaptă împotriva diverşilor competitori. Să filmezi o astfel de întrecere este foarte uşor. Pui camerele pe linia de start pentru a filma pornirea. După care te opreşti şi le muţi la jumătatea pistei pentru a prinde mijlocul, după care le aşezi la linia de sosire, pentru final. Asta înseamnă trei starturi. Toate cu Launch Control-ul activat. O nimica toată.

Dar, din păcate, după doar două ture, domnul McLaren s-a simţit cam încălzit şi s-a decis să ia o pauză. Aşa că am luat un Nissan GT-R. “Cu ăsta nu are ce să se întâmple” – mi-am spus în timp ce mă aşezam în scaun.

Două minute mai târziu, eram cufundat în manualul de instrucţiuni, încercând să înţeleg ce vrea să spună becul aprins care clipea de zor în bord. Dar şi de ce nu mai reuşeam să cuplez sistemul Launch Control.

Aşa că am trimis Nissanul la spital şi am reluat acţiunea cu un BMW 1 M. Zece minute mai târziu, înainte de a reuşi să prindem pe peliculă trecerile de la jumătatea pistei, unul dintre băieţii de la Producţie vorbea deja la telefon cu cel mai apropiat depozit de anvelope.

Asfaltul de la Paul Ricard nu este extraordinar de abraziv, iar temperatura era undeva pe la 31 de grade Celsius. Chiar şi aşa, niciuna dintre maşinile prezente nu a reuşit să treacă de prânz fără a necesita îngrijiri medicale.

Şi asta s-a întâmplat înainte de aducerea pe pistă a noului BAC Mono. Este o maşinuţă care arată fabulos. şi dacă arunci o privire pe sub caroserie – inspirată din F-22 Raptor – vei observa că frumuseţea ei este mult mai adâncă. Toate furtunele şi şuruburile par a fi montate de o echipă de oameni cu adevărat pasionaţi.

Spre deosebire de un Ariel Atom V8, BAC nu supravirează prin copaci, cu prima ocazie pe care o are. Se aude un scârţâit, cât să te anunţe că eşti puţin prea curajos, dar asta-i tot, el îi dă bice mai departe. Nu sesizezi niciun ruliu în viraje sau la frânări. Este proiectat minunat. Fără nicio îndoială.

Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost lipsa sentimentului de viteză. Cifrele sugerează că atinge 100 km/h în 2,8 secunde şi o viteză maximă de 270 de km/h. Sună înspăimântător, dar nu este, ceea ce înseamnă că te poţi concentra la frânări ca să încerci să scoţi cel mai bun timp, nu ca să rămâi în viaţă.

Asta se întâmplă pentru că, deşi pe o laterală a motorului scrie Cosworth, blocul motor este tot acela de pe Ford Galaxy. Iar cutia de viteze, chiar dacă este inspirată de un model din F3, schimbă treptele exact ca un Golf GTI. Aceeaşi poveste şi cu direcţia. Pe volan erau tot soiul de indicatoare şi butoane, dar cele mai multe nu erau funcţionale. Pe scurt, se simţea ca o maşină.

Şi m-am simţit şi destul de confortabil în ea. În habitaclu, nu puteam să fac tumbe sau să îmi ating călcâiele. De fapt, nu am putut să-mi mişc altceva în afară de vârfurile picioarelor şi pe cele ale mâinilor. Dar asta era tot ce-mi trebuia.

După care a urmat un mic incendiu. Nimic important, doar o bucată de fibră de carbon din jurul eşapamentului care s-a încălzit puţin. După care, cutia de viteze a cedat. Iar motorului nu-i mai plăceau turaţiile joase.

Toate astea nu trebuie înregistrate ca fiind o critică. Mă aflam într-un prototip, aşa că nu vreau să sugerez că maşinile de serie se vor comporta identic. Eu doar spun că este mult mai uşor să faci un film despre grădinărit. Solul nu se uzează, iar narcisele nu se supraîncălzesc.

Este foarte excitant să derapezi controlat într-un viraj cu un Ferrari 458. Mult mai excitant decât tăiatul unui trandafir, să zicem. Dar trebuie să nu uiţi că, după ce ai produs nişte fum, anvelopele pot fi aruncate, iar diferenţialul este în punctul de fierbere. Poţi să duci la limită orice maşină. Dar doar o dată sau de două ori. Şi când vine vorba de produs o emisiune TV, asta nu este niciodată suficient.

Există, totuşi, o excepţie de la regulă. O maşină care nu se încinge niciodată şi care nu te lasă niciodată baltă. Care chiar are milă de anvelope. Ciudat, este vorba despre Lamborghini Gallardo.