Richard Hammond, despre staţiile de emisie-recepţie

Richard Hammond, despre staţiile de emisie-recepţie

Richard Hammond | 06 Februarie 2012
La începutul anilor optzeci aveam o staţie de emisie-recepţie, iar asta mă râcâia. Bun, nu aveam nici un BMX sau un skateboard, însă staţia mă tenta mai tare, ca o tavă cu burgeri la întâlnirea vegetarienilor. Jeremy o să-ţi spună că nu sunt folosite decât de criminalii cu SUV-uri, pentru a-şi împărtăşi cele mai noi site-uri snuff sau pentru a plănui ritualuri satanice. Însă el e genul de om care petrece prea mult timp încercând să se hotărască asupra tipului de măsline care ar merge cel mai bine la salata lui de rucola cu fragi, pentru a putea fi luat în seamă în domenii care merg dincolo de uşa magazinului cu delicatese. Îmi doream una pentru că îi vedeam pe camionagiii din filme cum le foloseau ca să spună fraze mişto şi cum foloseau cifre în loc de „da“ sau „nu“. Pe scurt, mi se păreau foarte tari şi nu înţelegeam de ce nu aveau toate maşinile şi camioanele din ţară câte una, astfel încât să putem merge pe drumuri spunându-ne chestii mişto.

Şi, peste noapte, au dispărut. Până să-mi vină vremea să-mi prind cu magnet o antenă pe maşina proprie, s-au strâns toate într-un loc şi s-au cărat de pe insuliţa noastră. Sigur, a apărut telefonia mobilă, deci se putea comunica din maşină, însă trebuie să ştii numărul celui pe care îl suni, în loc să alergi pe autostradă ţipând „Vulturul, eşti pe recepţie?“, şi alte chestii d-astea. N-o să dai peste un străin care are nevoie de ajutor, fiind urmărit de bandiţi, folosind telefonul mobil. Iar ofiţerul de credit n-o să te sune pe staţie să te întrebe de rată. Însă staţiile s-au evaporat şi evaporate au rămas, în ceea ce mă priveşte. Până de curând.

Filmam în State, împreună cu un grup de ţapinari din Oregon. Ca să ajungem la ei, a trebuit să conducem preţ de o oră şi jumătate prin 30 de kilometri de poteci abia vizibile croite prin pădure. În prima zi, ţapinarul cu mustaţă albă în a cărui camionetă jerpelită mă aflam, a deschis o poartă ruginită de fier pentru a putea pătrunde în pădure, după care ne-am început drumul. Imediat după aceea, a apucat microfonul unei staţii, a apăsat butonul cu degetul mare, mişcare pe care o imitam şi eu la 10 ani, şi a declarat scurt, cu vocea lui hârâită.

„La 28 de kilometri, vin spre voi, camionetă, două“ a fost tot ce a spus.

´Ţi-aminteşti când o staţie de emisie-recepţie era cea mai tare chestie posibilă? Fanteziile lui Richard cu “Smokey and the Bandit” prind, în sfârşit, viaţă.´

A fost prima oară când m-am mai gândit la o staţie în 30 de ani şi, brusc, îmi doream una din nou.

Radioul în sine arăta destul de improvizat. Se alimenta de la brichetă, un singur cablu ieşea din maşină spre antenă, iar staţia propriu-zisă era o cutie bej, jumătate din mărimea unui sistem audio de maşină. Am luat-o la stânga, iar şoferul a mişcat o rotiţă pentru a schimba frecvenţa, după care a vorbit din nou în microfon.

„Intrarea pe principal, 21 kilometri, camionetă, două, intrăm.“ Şi de aici mai departe, dispozitivul a început să reverse o simfonie continuă de voci. Camionagii care transportau 60 de tone de buşteni ne avertizau de apropierea lor. Toate vehiculele care circulau pe drumurile forestiere ale celor 40.000 de hectare de pădure se identificau, îşi comunicau direcţia şi poziţia folosind bornele plasate din 800 în 800 de metri.

Însă era mai mult decât o măsură de siguranţă; oamenii mergeau la muncă, se pregăteau pentru ore singuratice în pădure, la tăiatul lemnelor. Unii plecau de pe deal, cu camionul încărcat şi greu, mergând spre gatere de pe toată întinderea statului. Staţia era locul lor de întâlnire, locul lor pentru fumat. Sigur, undele aeriene erau rezervate pentru noutăţi, cereri de ajutor în cazul unor defecţiuni, însă în spatele lor stăteau ascunse mesaje codate. Se foloseau porecle, care aduceau chicote din partea şoferilor care ştiau despre ce e vorba.

Se întreba ce mai fac copiii, legându-se prietenii.

Atunci mi-am dat seama de ce staţia radio pe care mi-am dorit-o atât de mult în copilărie a dispărut din Marea Britanie. Nu aveam nimic să ne spunem. Camionagiii, nu pleacă în curse lungi în care vor tânji după veşti de acasă; ei merg până în Manchester. Când mă întorc acasă, împart autostrada M4 cu un milion de alţi şoferi, înghesuiţi între lucrările de asfaltare despre care ştim că vor fi acolo pentru că au fost din ziua în care nu au terminat de construit autostrada. Dacă nimic nu se schimbă, despre ce naiba să vorbim? Suntem britanici, nu flecărim. Dacă am fi adoptat staţiile, ar fi fost o linişte stânjenitoare, care ar fi durat la nesfârşit. Îmi voi satisface ideile romantice legate de comuniunea dintre şoferi pe drumuri ridicând bărbăteşte degetul atunci când sunt la volan şi mă întâlnesc cu alţi posesori de Land Rover sau dând din cap spre motociclistul care trece pe lângă mine.