Richard Hammond, faţă în faţă cu mândria Americii

Şase săptămâni sunt o perioadă foarte lungă în care să stai departe de casă. E genul de sentinţă la care te-ai aştepta pentru ameninţarea unui ofiţer sau pentru introducerea unui cuţit într-un club de noapte. Iar după acele şase săptămâni (presupunând că le-ai ispăşit pe toate şi nu ţi s-a dat drumul mai repede pentru că eşti posesorul unui câine), prietenii tăi nu s-ar mira dacă ai veni cu nişte obiceiuri deprinse în detenţie – să-ţi aperi mâncarea, spre exemplu, sau să ai foarte mare grijă de obiectele tale personale peste noapte. Ei bine, îmi face plăcere să spun că m-am întors de curând dintr-un sejur de şase săptămâni în State şi, în mare măsură, sunt neschimbat, deşi devenise destul de riscant la un moment dat.

Recunosc, m-am lovit de câteva ciudăţenii la întoarcere. Dacă m-ai fi întrebat pe scara avionului cu ce mă ocup, ţi-aş fi spus „gazdă TV“, şi nu „prezentator“, însă până la controlul paşapoartelor am scăpat de această mică ciudăţenie. Câteodată, mi se mai întâmplă să spun că merg cu elevatorul, iar dimineaţa, mărturisesc, întind mâna după o cană de cafea, şi nu după pliculeţele de ceai. Însă scăpările de comportament sunt neutralizate de faptul că mi-am învăţat cel puţin doi colegi americani să pronunţe corect anumite cuvinte. Cât despre cizmele de cowboy, ei bine, pe alea le purtam încă dinainte să plec în State, aşa că nu consider apariţiile ocazionale din picioarele mele drept o dovadă a vreunei influenţe nefaste a şederii prelungite pe Tărâmul celor Liberi. M-am reîntors deci la vechiul meu fel de a fi britanic.

După a patra săptămână a excursiei însă, lucrurile arătau foarte, foarte diferit şi mă temeam că voi ajunge pe Heathrow mestecând gumă şi exclamând încontinuu: „Să-mi bag...“. Imaginea acestei posibile întâmplări regretabile a apărut după ce patru săptămâni am fost căraţi dintr-un loc în altul într-o serie de SUV-uri americane lipsite de personalitate. Probabil că ar trebui să le ştiu după nume – în definitiv, lucrez la cea mai mare emisiune tv auto din lume –, însă din câte mi-am dat seama, erau toate tăiate la un interval de 7 metri dintr-un salam lung şi gros de SUV-uri americane omogenizate.

Urcându-mă dimineaţa devreme într-un vehicul uriaş şi negru şi aşezându-mă pe rândul din mijloc pentru o navetă de o oră până undeva în Louisiana, am simţit un moment de afecţiune. Şi, după o oră de tăiat autostrăzi, drumuri drepte şi intersecţii în care ar fi putut ateriza un 747, m-am dat jos şi i-am mângâiat aripile puternice, îndreptându-mă spre regizor. Uitându-mă la SUV peste umărul lui, în timp ce el vorbea despre filmări, am admirat felul în care grila evidenţiază liniile curajoase şi drepte dintre faruri şi semnalizatoare. Un calcul rapid a arătat că poate duce nouă persoane şi tot i-ar mai rămâne loc pentru acareturi în uriaşul portbagaj. Ne-a răcorit bine în arşiţa cleioasă din Louisiana, cei din spate putând folosi propriile butoane pentru a seta temperatura dorită. Radioul prin satelit ne-a aţâţat urechile printr-o droaie de difuzoare. Nenumăratele suporturi de pahare puteau primi găleţile de la Starbucks cu care ne începeam de regulă zilele de lucru. Era, am decis, un lucru splendid – era exact ce aveam nevoie, putând fi foarte lesne admirat, dacă nu chiar râvnit.

Nu am leşinat, nu mi-am tras un pumn în meclă şi nici nu am vomitat, însă am simţit un amestec din toate astea trecând ca un val peste mine, fără să-mi trădez proaspăt dobândita stare de spirit vulcanică. E un nenorocit de Suburban. Sub caroseria aia uriaşă şi pătrăţoasă stă un pick-up. V8-ul de 6 litri se chinuie să ţină consumul sub 30 de litri la suta de kilometri, dacă încerci să-l conduci măcar un pic mai sportiv – ceea ce iese, oricum, din discuţie. Ca şi cum aş fi aflat că sunt un criminal în serie, secretul meu a rămas secret şi în următoarele două săptămâni.
M-am întors cu el în Anglia. Afară, mă aştepta un Range Rover Evoque în trei uşi. Este compromis total sub aspectele în care Suburbanul nu este: e înghesuit şi întunecos în spate, nu domină drumul şi nu te lasă să vezi dincolo de garduri. Este însă minunat la condus – închegat, agil şi iute – şi m-a vindecat complet şi ireversibil de ridicola mea maladie americană. Încă mai consider că uriaşul ’Burban are sens, însă numai înt-un anumit context. Iar acela este America. Exclusiv. Oriunde în altă parte, aş lăsa cinci oameni pe trotuar şi aş savura experienţa dinamică, dar şi de bun-gust, pe care numai un SUV european adevărat o poate oferi.

Gata, m-am vindecat. Acum lăsaţi-mă să stau aici, cu voi, vă rog.