Un grup pe cât de mic, pe atât de urât s-a format în întunericul străzii. Şi puteam vedea de la fereastra dormitorului de la etaj, strânşi în spaţiul obscur dintre doi stâlpi de iluminat public. Şi şopteau unul altuia. Lucruri malefice.

La momentul respectiv, Tottenham încă era o zonă periculoasă. Croydon era în flăcări, iar Birmingham mocnea. Hammersmith ar fi putut urma, iar văicăreala de a doua zi nu ar fi slujit la nimic, şi nici un grup de femei înarmate cu mături curăţând cioburile de pe asfalt, dovedindu-şi spiritul civic. Vine un moment etcetera, etcetera.

Momentul era acum – să-ţi încerci norocul în a fi un erou. Se putea să ajung pe prima pagină a The Sun sau să numească un fond educaţional în onoarea mea.

Am ieşit afară. Erau vecinii mei, discutând despre apărarea străzii în urma zvonurilor cum că mulţimea ar fi pe drum înspre noi. Ei, vecinii, nu erau prea înfricoşători. Câţiva erau pensionari, unul arhitect, altul artist, iar un altul conducea un teatru. Deocamdată, nu erau înarmaţi.

„Am o grămadă de unelte de grădinărit“, a spus unul. Normal că ai, nu? „Am o greblă“, a sărit altul. Curând, fiecare îşi oferea obiecte din casă drept arsenal – bucăţi de lemn, pietre, furtunuri. S-a dovedit că aceşti oameni, pe care până acum nu-i observam decât plivindu-şi grădina sau în drum spre chioşcul de ziare, era înarmaţi până-n dinţi.

Eu am oferit serviciile unei şurubelniţe uriaşe pe care o am. Pe lama ei scrie 1941, fiind atribuită iniţial Corpurilor Blindate regale în scopul de a repara tancurile, însă cu instrucţiuni ca în situaţii limită să fie folosită drept baionetă. Propunerea a fost primită cu o tăcere de gheaţă, părerea generală fiind că am mers prea departe.

Însă versiunea noastră pentru Linia Maginot avea o fisură, echivalentul pentru acel hău din varianta originală prin care a pătruns armata germană, numit Belgia. Capătul deschis al drumului arăta ca o spărtură din zidul unei fortăreţe, prin care hoardele ar năvăli cu gândul la distrugeri şi la violuri. Poate nu la violuri, ce-i drept, însă unii dintre noi avem ornamente frumoase la case.
Soluţia evidentă era aceea de a bloca accesul cu o maşină. Nu e un drum foarte lat, iar maşina cea mai potrivită pentru asta era, fără discuţie, Fiatul meu Panda. Are o rază de bracare bunicică, până la urmă, şi dacă ar fi incendiată, mai am o maşină în garaj.

Îmi plăcea ideea.

´ÃŽn U.K., e nevoie de revolte ca să ajungi să-Å£i cunoÅŸti vecinii, după care îţi dai seama că poate era mai bine înainte. Slavă Domnului că Fiatul Panda e o baricadă excelentă...´

Îmi iubesc Fiatul, dar dacă iubeşti ceva, ar trebui să-l laşi liber sau măcar să laşi pe altcineva să-i dea foc. Asta le-ar da peste nas. Nimic nu spune „ajunge!“ mai bine decât un hatchback economic parcat prost, mai ales dacă nu e versiunea de bază, ci are jante din aliaj şi aer condiţionat.

Având o inimă de liberal – însângerată, desigur – sunt de acord cu investigarea cauzelor sociale care au dus la aceste manifestări şi cu încercarea de a le rezolva, dar, în acelaşi timp, dacă nişte scandalagii în bocanci şi puşi pe furat vin pe strada noastră, eu zic că ar trebui să-i omorâm pe nenorociţi. N-o să le placă săpăliga arhitectului vârâtă în fundurile lor, vă zic sigur asta.
Şi cum altfel ar putea să moară mai spectaculos un mic Fiat? Panda este considerat un fel de 2CV modern – elementar, uşor caraghios însă durabil. Şic şi totuşi complet străin de modă, un cuvânt sinonim cu un soi de utilitarism care pune la îndoială felul în care ne alegem maşinile.

E maşina pe care mama prietenului cuiva a avut-o dintotdeauna. Însă Panda nu a fost niciodată eroică. Nu până acum.

Imaginea Pandei mele, care va face înconjurul lumii la ştiri, o va transforma într-un totem al îndrăznelii civice, un echivalent metalic al acelui chinez care s-a întins în faţa unui tanc. Vom face pentru Panda ceea ce Goldfinger a făcut pentru DB5. Şi vom da o imagine care nu va dispărea cu timpul. De acum, cei care conduc Panda vor deveni oameni care ştiu ce contează cu adevărat în lume.

Aşa că ne-am pregătit pentru o altă producţie londoneză a celebrului Les Misérables, însă cu scenariul actualizat şi urbanizat. Apărătorii, neînfricaţi, căţărându-se pe mica baricadă italiană, cu grijă însă, pentru că am impresia că are alarmă, şi ar fi enervant dacă s-ar declanşa. Cine ar îndrăzni să se apropie, aşa înţesată cum era cu mânerele strălucitoare ale uneltelor de grădinărit pentru clasa de mijloc? Hai, golanilor, stricaţi-mi seara!

Åži maÅŸina...

N-au mai venit.