E clar, tipul era furios, enervat într-un mod oribil şi brutal, era capabil în orice clipă de acte de violenţă – un adult plin cu acelaşi gen de furie stupidă şi ciudă incontrolabilă ca a unui bătăuş de 10 ani din curtea şcolii. Mi-era teamă pentru celălalt om, pentru că ar fi putut să iasă urât. Şi exact atunci când îmi ziceam că situaţia va exploda şi se va porni iadul, conflictul s-a aplanat. A mai apărut cineva, emanând o grijă politicoasă faţă de cei din jur şi reţinere în manifestări, plutind seren prin tensiunea dintre cei doi şi reuşind astfel să împrăştie pericolul. Şi nimeni nu s-a dat jos din maşini şi n-a schimbat o vorbă.

Toată drama s-a desfăşurat muteşte, cu excepţia exprimării limitate pe care a permis-o sunetul motoarelor celor doi. Bătăuşul a bombănit şi înjurat fără îndoială la volanul maşinii sale, însă distanţa şi lumina precară făceau imposibilă comunicarea furiei sale oarbe către biata victimă din faţă prin intermediul unor biete expresii faciale. Pe tot parcursul duelului, nu i-a lovit maşina, nu a claxonat şi nici nu a urlat cu capul pe geam, însă a semnalat foarte eficient faptul că, din punctul lui de vedere, el era dulăul cel mare şi nu ar fi avut vreo problemă să ucidă potaia mai mică, chiar şi numai pentru a transmite un mesaj celorlalţi despre respectul care i se cuvine. La rândul lui, cel din faţă a răspuns la fel de limpede. Maşinile nu au coadă, însă a lui avea una vârâtă adânc între picioarele din spate. O maşină nu-şi poate ridica umerii şi lăsa capul în jos, însă a lui a făcut-o, executând mişcări sacadate, scurte şi ezitante, oprind des odată ajunsă înaintea unui giratoriu, aruncând priviri timide şi rugătoare spre fluxul de trafic.

Nu maşinile în sine scriau povestea: bătăuşul era într-un hatchback banal, cuminte – o Honda, cred – iar victima, da, era într-o maşină mai mică, însă un Peugeot 207, deci nu cu mult mai mică, de fapt. Nu dimensiunile sau aspectul vizual au transmis mesajele, ci felul în care erau conduse, limbajul mişcărilor. Şi, uitându-mă, m-am întrebat de ce nu s-a făcut aşa ceva până acum: balet auto. Nu sunt tocmai un mare susţinător al artelor – locuiesc în Ross-on-Wye şi recondiţionez Land Roveruri vechi – însă urmărind comunicarea complexă a luptei dintre aceşti doi şoferi, mi-am dorit să văd mai mult, să văd o explorare mai aprofundată a acestui suport extrem de expresiv.

´Se ÅŸtie că alegerea maÅŸinii spune multe despre personalitate, însă felul în care e condusă ar putea prezenta condiÅ£ia umană într-un mod artistic.´

Şi nu au existat înflorituri, fără întoarceri la 180°, derapaje sau cascadorii. La fel ca micro-expresiile, mişcările mici, aparent insignifiante sunt cele care relevă gândurile, mesajele transmise ori intenţiile cuiva. Felul în care o maşină se opreşte, se aşază pe centrul sau într-o parte a benzii, virează rapid sau lent, accelerează sau frânează puternic ‒ toate acţiunile astea sunt lucruri care pot fi făcute robotic, automat sau cu înţeles, din suflet. Şi cred că de cele mai multe ori sunt făcute din suflet şi cu înţelesuri. Suntem cu toţii artişti.

Desigur, această nouă companie de balet auto a mea va avea nevoie de o scenă, însă există deja una gata – conducem pe ea zilnic. Spectacolele ar putea fi jucate în context, în faţa unui public deja implicat. Mi-ar plăcea la nebunie dacă la un moment dat, în timpul navetei mele spre Londra, ar avea loc un balet despre dragoste, suferinţă şi rivalitate pe M4, jucat de trei Astre şi două Clio-uri, mergând perfect legal şi sigur, în linie cu restul traficului. Postul de radio local ar putea pregăti publicul cu un minim de informaţii, ca şi cum ai citi programul la o piesă de teatru, şi cele mai mici şi mai discrete mişcări ar transmite cele mai profunde sentimente şi înţelesuri. În rolul principal aş vedea un smart Coupé interpretând o lebădă care suferă din dragoste din cauza indiferenţei obiectului pasiunii ei – un Monaro frumos, dar prost – fiind fugărită afară de pe M4 spre Blacknell, pe A329M, de un stol de raţe negre jucate de doi tipi în Astre cenuşii. Ar fi un mod minunat de a-mi începe ziua. Actorii nu ar trebui plătiţi, întrucât totul s-ar întâmpla în timpul navetei lor zilnice obişnuite.

Voi concepe şi un spectacol solo – cred că va fi despre un marinar care se întoarce acasă pentru a-şi găsi soţia fugită cu un prieten şi casa închiriată unei familii de brutari – pe care-l voi interpreta chiar eu. Voi insera o secvenţă lungă, mişcătoare, în care marinarul reflectă asupra anilor petrecuţi pe mare şi asupra implicaţiilor pe care alegerea lui le-a avut în viaţa de pe uscat. Şi voi transmite furia, tristeţea şi regretul prin intermediul unui stil de condus expresiv. Ai puţină răbdare, dacă mă vezi în timpul actului: ar putea fi nevoie de ceva repetiţii ca să-mi iasă bine. Dar, în final, va fi ceva minunat.