Unul dintre cele mai puternice megatrenduri globale, în funcţiune de câteva decenii, este creşterea constantă a clasei medii. Sigur, seninătatea acestei fraze de consultanţă de marketing a fost serios ridată de venirea crizei. Care are mai multe v-uri şi k-uri decât un nume nordic cu ascendenţe spaniole.

Chiar şi aşa, clasa medie este cel mai serios şi stabil reactor uman care stă la baza economiei oricărei ţări. Clasa asta aspiră cel mai mult şi transpiră cel mai tare. Cu excepţia vreunuia sau doi cărora li se surpă creierul peste inimă şi cedează nervos, restul membrilor acestei clase stau liniştiţi la locurile lor. Nimeni nu se supără că hamburgerul nu arată ca cel din poza de meniu. Nimeni nu o ia personal când îşi dă seama că declaraţiile privind consumul maşinii visate sunt făcute pe bază de măsurători la fel de onirice. Nimeni nu face flamă. Pentru că sunt prea multe de pierdut. Toată lumea trage tare. Ca să fie bine. Să îşi facă o pensie bună ca să se poată bucura atunci de viaţă. (Cei care lucrează în industria de asigurări de viaţă au 15 minute pauză ca să se oprească din râs). In fine clasa asta medie are o groază de roluri pozitive: este creuzetul care dă vârfurile excepţionale în mai toate domeniile dar în acelaşi timp este o mare consumatoare. De orice. Dar în primul rând, după mine, este o forţă normalizatoare şi stabilizatoare.

Pe scurt, orice ţară dezvoltată se bucură dacă are o clasă medie şi încearcă să o crească. Mai puţin a noastră. Noi am preferat să cultivăm extremele. Aşa că avem foarte mulţi oameni care mănâncă la prânz apă cu lămâie deşi nu sunt manechine. Şi avem foarte mulţi oameni care abia împuşcă „săracii” espresso-ul scurt, dublu decofeinizat cu lapte degresat. „Dimineaţa” pe la 11, prin Dorobanţi. În mai bine de două decenii de capitalism entropic am reuşit să cultivăm nişte excreme pe cinste.

Un străin care ne vizitează pentru prima oară ţara nu are nevoie să studieze date de la Institutul Naţional de Statistică ca să observe lucrurile pe care le scriu eu mai sus. De la Otopeni şi până în hotelul din centru, dacă e suficient de naiv să se uite pe geam în loc să fie cu ochii pe aparatul de taxare, poate formula cu uşurinţă aceleaşi concluzii. Stând cu ochii pe maşini. Ziceam data trecută că acestea formează şi ele un sistem social care are trei clase. Din păcate, mie unul mi se pare că la noi în ţară, distribuţia lor e şi ea defectă. Ca şi cea umană. Ponderea extremelor este mult prea mare ca să permită existenţa unei clase medii, sau ca să fim mai în ton, clase compacte, sănătoase.

Ştiu că sună extrem dar gândiţi-vă la haita ultra-fertilă de hârburi locale sau străineze aduse de prin cimitirele de maşini ale occidentului. Cu ITP-uri date de service-uri fantomă şi sub ritualul înmatriculării „de Bulgaria”, aceşti zombie auto bântuie şoselele. Încercaţi să-i număraţi într-o zi să vedeţi câţi sunt. Foarte mulţi dat fiind faptul ca probabil nu ar trebui să existe de loc. Gândiţi-vă acum şi la cealaltă extremă a scalei. La gaşca cu blazoane premium, dominată, cum altfel, de suv-uri şi sportive – multe absolut superbe – care costă peste 100.000 de euro. Le ştiţi, sunt muşchiuloasele încruntate, cu mulţi cai putere care se încordează din 3 în 3 minute la stopuri. Fac o paranteză ca să fie clar, nu am nimic, dar absolut nimic cu ideea de a avea cea mai premium maşină posibilă. Vă doresc tuturor să vă permiteţi una. Spun doar că o privire atentă asupra lor fie şi doar jumătate de zi, vă va conduce la aceeaşi concluzie. Sunt prea multe pentru ceea ce ar trebui să fie o lume normală. Prea multe. Multe extreme şi prea puţină substanţă la mijloc.

Ca să închei ideea, încercaţi să vă imaginaţi că aveţi un accident uşor cu unul din reprezentanţii grupurilor descrise mai sus. Din vina lor. Da. Ştiu. Aceeaşi figură crispat speriată o fac şi eu când încerc exerciţiul. Proiectiv: maşinii cu numere de înmatriculare din BG, îi lipsesc probabil nişte acronime importante: CASCO, RCA, ITP. Nu e un capăt de ţară dar nimeni nu scapă întreg la cap din contactul cu un zombie. Alternativă: aţi scăpat fără efecte serioase după ce suv-ul cu pedigriu s-a cocoţat un pic pe compacta accesibilă pe care o conduceţi; urmează probabil să aflaţi că nu are timp să rezolve problema atunci. Tre’ musai să ajungă undeva urgent; altfel se răceşte espresso-ul. Mai bine vorbiţi cu nişte prieteni ai lui, la fel de încruntaţi ca şi maşinile pe care le conduc. Să vă convingă că voi sunteţi defapt de vină.

Sigur că exagerez, şi că există oameni, automobile şi situaţii care nu se supun acestui model de comportament. Dar mi se pare din ce în ce mai mult că trăiesc într-o dictatură a extremelor. Clopotul Gaussian s-a infectat şi el cu moda multiplu v-urilor începută de criză. Şi, în lumea asta care confundă curajul cu tupeul, şi politeţea cu prostia, am nevoie din ce în ce mai multă de normalitate.