Am tot scris, sub o formă sau alta în ultima vreme, despre cât de confuz mi se pare că devine ecosistemul auto global. Mărcile premium ocupă nişele mai abitir ca blondele din filmele pentru adulţi. Mărcile „populare” săvârşesc odrasle premium. Mărci de prestigiu au derapaje penibile. Toată lumea face hibride. Dar nu ştie cui şi mai ales cum să le vândă.

Din spatele volanelor însă, toată această agitaţie pare cumva futilă. Cu mici excepţii, modelele noi par întotdeauna să ofere o experienţă de condus aplatizată, normalizată, comportându-se cât mai „în aşteptări”. Şi prin aşteptări mă refer la aşteptările majorităţii, care nu îşi doreşte niciodată excepţionalul. Deşi adesea crede asta.

În lumina acestor lucruri, experienţa mea cu A7 a fost (ca) o gură de single malt de cea mai bună calitate. Dacă ar fi să descriu totul printr-un singur cuvânt, cel mai probabil aş alege să spun despre această maşină că este paradoxală. Dacă ar fi să aleg o frază-cheie, v-aş spune că nu, nu e o lună, ci o staţie spaţială. Am simţit, pe componente, toate lucrurile acestea de la primul contact cu maşina. Pe bord, inserţiile de metal par a fi crescute şi nu montate acolo. Iluminarea interioară de noapte este un pic mai intensă, exact cât să aducă aminte că Audi cam fac pionierat pe teme de lumini de ceva vreme încoace. Felul în care se îmbină în interior formele şi comenzile este atât de precis, încât nici măcar mini-luminiţele din reglajele gurilor de ventilare nu mai par decadente.

Tot acest exces de rigurozitate estetică poate plăcea sau nu ochiului care conţine frumuseţe. Dar cu siguranţă pare potrivit, pare la locul său, mai ales în maşina asta. Şi până la urmă potrivirea e unul din cele mai importante lucruri din lumea asta. Nu electronicele albe.

Punctual, Audi reuşeşte cumva să transforme o chestie pur tehnologică în ceva care poate gâdila, implacabil, senzorul de fericire al oricărui bărbat modern. Da. Mă refer la felul în care iese din bord ecranul central după apăsarea butonului Start. Ştiu, e un gadget inutil, o prostioară electrică făcută să incite copilul ascuns în fiecare bărbat. Şi, în zgomot discret de motoraş electric, cu rezoluţie şi culori demne de home cinema, face fix asta.

Motorul pe care l-am călărit eu este dieselul de 3 litri în V, unul din caii de bătaie ai întregului grup german. E atât de iubit mai ales pe meleagurile noastre, încât a devenit un soi de inscripţie stereotipă pe spatele maşinilor de la Audi. Şi ele bântuite din păcate de destule etichete şi prejudecăţi. Dar motorul ăsta are nişte motive pentru care a ajuns stereotip. Are atât de multă versatilitate, încât combinat cu cutia de viteze potrivită, poate asigura probabil o dinamică suficientă şi unui cub Borg. Nu e de mirare deci că transformă cu succes în realitate agresivitatea sugerată de formele de rugbist pus pe treabă pe care o emană constant maşina.

În mişcare lucrurile sunt simple. A7 are resurse să urce constant până la mai mult de 130 km la oră – viteza legală pe pseudo-autostrăzile noastre. Mult mai mult. Mult. Felul în care face acest lucru este însă lucrul care mi-a plăcut cel mai mult. Eu sunt o persoană mai degrabă obişnuită cu reţetele rutiere simple şi extremiste. Ziua sunt un familist banal care preferă maşinile cât mai bărci şi care vrea cât mai mult confort. Noaptea, când mai iese la lumină Hyde, nu vreau altceva decât o maşină cât mai scurtă, puţin asistată, în care să îmi vibreze coloana conectată direct la tracţiunea spate. A7 oferă în acelaşi timp detaşarea şi izolarea de realitatea înconjurătoare specifice limuzinelor mari şi vitezele şi chiar acceleraţiile maşinilor sport. În acelaşi timp.

O face atât de bine, încât Hyde, un amic alternativ de-al meu, a avut o experienţă aproape metafizică pe şosea într-o noapte. Nu vă mai gândiţi la prostii, e ceva legat exclusiv de A7. Era trecut de 01.00, drumul gol, lat şi perfect. Uscat pe jos. Exact cum e mai bine. În maşină, la 130 km la oră lucrurile erau paşnice, calme, aşa cam ca la SPA. Aşa că omul e decis să lipească, în liniştea dintre două melodii, pedala de acceleraţie de podea. Cutia a retrogradat cuminte, non-zgomotul motorului de până la acel moment s-a transformat în torsul plăcut al unui leopard de două tone. Concentrat la drum, a lăsat deoparte informaţiile vizuale ale bordului şi a ascultat mai atent CD-ul care impregna maşina cu vocile etereale ale unui cor de copii care cântau With or without you. Probabil că au fost vocile angelice din boxe. Sau poate a fost genialul zgomot ambiental produs de motor, rulare şi eleronul din spate; aşa cam ca la clasa I în A 380. Cert e că, la un moment dat, Hyde s-a surprins căutând cu privirea în jurul său stele. Nu sus pe cer, ci în jur. Sentimentul de pace şi de forţă, atât de antagonic dar şi de armonios în acelaşi timp, a fost pentru câteva fracţiuni de secundă perfect potrivit cu acel context. După care irealitatea de ansamblu a situaţiei l-a forţat pe şofer să privească kilometrajul. A tresărit şi a început să frâneze. Nu de frică, ci din dorinţa normală de a auzi mai bine muzica.

Până la urmă, tehnologia nu are valoare intrinsecă. Ea nu poate fi decât cel mult la fel de bună precum trăirile şi emoţiile oamenilor care o vor folosi. Cumva, A7 a reuşit, vreme de trei secunde într-o noapte friguroasă, să le evolueze pe amândouă.