Duminica am pus piciorul in prag si am plecat la drum. Nu sunt genul care sa ia masina si sa plece la intamplare – m-as simti prost sa ard gazul si sa aglomerez drumul aiurea –, insa ieri, destinatia mea era drumul insusi. Iar soseaua care trece peste Muntii Fagaras, numita schematic DN7C, este in sine un obiectiv turistic. La fel ca mai toate locurile care merita vazute in Romania, Transfagarasanul este greu accesibil si in curs de degradare. Si tot la fel ca mai toate locurile frumoase de la noi, a fost posibil numai cu mari sacrificii. Poate la fel de interesant ca drumul insusi este povestea lui si contextul in care a fost el construit. Ati auzit vreodata de “Teoria Corzilor” care pretinde ca lucruri aparent disparate care se pretrec in Univers sunt de fapt legate printr-o retea de corzi si membrane care rezoneaza? Tind sa o cred si eu, daca ma gandesc ca motivul pentru care ne putem bucura de Transfagarasan este... invazia Cehoslovaciei de catre sovietici, in 1968 (!). Dupa ce Romania a denuntat aceasta actiune militara si a refuzat sa participe, Nicolae Ceausescu s-a temut ca Big Brother de la Est ne va ocupa si pe noi, pentru a ne pune la respect. Asa incat, geniul din Scornicesti a considerat ca Armata Romana are nevoie de o cale rapida de acces peste munti, in eventualitatea unui atac sovietic. Pe vremea aceea, nu trecea mult de la vorba la fapte, incat constructia unui drum asfaltat care sa traverseze Muntii Fagaras – cel mai intalt lant muntos din Romania – a inceput in 1970, iar ritmul de lucru, precum si eforturile umane si materiale alocate acestui proiect au fost colosale. Pentru ca soseaua era initial destinata exclusiv armatei, la constructia sa au participat in special militarii, care au croit drum prin stanca, folosind aproximativ 6 mii de tone de dinamita. Circa 40 de soldati si-au pierdut viata in accidente cauzate de detonari necontrolate. Stiind lucrul asta, nu iti vine sa conduci pe Transfagarasan cu muzica la maxim ori sa cumperi suveniruri chinezesti si dulciuri de la balciul amplasat la iesirea din tunelul care marcheaza punctul cel mai inalt al traseului – peste 2.000 metri. Daca este sa ne luam dupa locul de unde se schimba decorul – si nu dupa harta – Transfagarasanul incepe la iesirea din Arefu, cu alte cuvinte acolo unde se termina sirul anost al comunelor de dupa Curtea de Arges, unite intr-un fel de conurbatie rurala. Drumul urca virguros catre Barajul Vidraru, cu viraje stranse, taiate prin padure. Fie si daca portiunea este destul de aglomerata in weekend, condusul pe aceasta sectiune este antrenant cu un Ford Mondeo 2.2 TDCi, chiar si fara sa-ti propui un record personal. Cu toate acestea, in afara unor mici tuneuri si viaducte, nu are nimic special fata de Paraul Rece, Rasnov-Poiana Brasov sau Paltinis. Nici macar frecventele caderi de pietre sau intalnirea cu vreun urs. Insa nu fi dezamagit si continua-ti drumul pana la km 108, acolo unde se gaseste Cabana Capra. Wow! Peisajul se schimba si, in locul padurii care acoperea pudic muntele, acum stanca ti se infatiseaza goala si salbatica. Aici este zona in care s-a folosit mare parte a celor 6.000 de tone de explozibil si, deloc surprinzator, pare locuita de strigoi si de fantomele celor care au murit la constructia drumului. Cel mai adesea, serpentinele sunt neprotejate cu parapeti de siguranta, iar pe alocuri unde exista un cablu simbolic, pare sa aiba mai mult rol estetic. Vremea este capricioasa la aceasta altitudine si nu este surprinzatoare aparitia cetii pe anumiti versanti. Drumul care duce catre tunelul lung de 900 metri din varf (daca n-ai simtit niciodata senzatia de claustrofobie, te va incerca fara indoiala acolo) iti impune respectul. Este pacat sa faci in mare viteza acest drum, indiferent ca te indrepti spre Sibiu ori mergi din partea opusa catre Pitesti, sau pentru un patetic timp record. Sau dimpotriva, sa tratezi cu indiferenta acest drum si sa-ti vezi de gandurile si de problemele tale marunte. Nu faci decat sa necinstesti sufletele care nu si-au gasit odihna, salasluind prin aceste locuri, si care te-ar chema sa le tii companie. Transfagarasanul este mai mult decat un drum, este o metafora a vietii. Pornind de jos de la o campie blanda, te trece prin tot genul de incercari la care te supune viata si abia dupa ce le vei fi trecut cu bine fara sa te pierzi si sa-ti sfarsesti prematur calatoria pe care ai inceput-o la nastere. Este probabil locul de pe lumea asta in care esti cel mai aproape de lumea de dincolo.