Există o demarcaţie între retro şi vintage, şi e periculos să o încalci. Retro este şarmul finisat de memorie al recent-învechitului, iar vintage este... ei bine, vintage este doar vechi. Ca regulă generală, nu mă simt atras de doamnele foarte coapte şi bombardate de riduri, iar diferenţa se rezumă la această simplă axiomă: „retro“ este echivaletul auto al unei întâlniri cu o femeie versată. încă vei avea puncte de referinţă şi probabil vei învăţa şi ceva practic. „Vintage“ e ca o relaţie cu o pensionară care miroase a levănţică. Nimic nu mai funcţionează ca la început şi, chiar dacă pe vremuri ar fi fost o partidă, acum miroase a mucegăit şi e teribil de vag. Gândeşte-te aşa: dacă ceva, orice, necesită o manivelă pentru a fi pornit, atunci nu sunt interesat.



D-asta Morganurile sunt puţin suspecte. Pentru Morgan, „prezentul“ pare că s-a înecat în 1950 şi nu a mai reuşit să pornească. OK, au mai existat sclipiri de geniu batmanian – Morgan Aero SuperSports arată nebuneşte, conceptul Eva GT e foarte şmecher – însă standardul e reprezentat de maşinile Plus Series, care sunt puţin... vintage.

Atunci de ce când sunt prins în ticăloasa capcană a timpului care e „noul“ Morgan 3Wheeler, rânjesc imediat atât de puternic, încât ai zice că vreau să-mi înghit propriul cap?

Poate pentru că are sunetul acelor Harley pentru criza vârstei mijlocii, care îmi place atât de mult, dar niciodată nu o recunosc - un fel de bubuitură lentă şi umedă a unui motor în doi cilindri. O gargară lipicioasă a unui V-Twin, un sunet adeziv care devine răget de felină ameninţătoare undeva la peste 3.000 rpm. S-o termina totul la 5.000 rpm, dar nu contează. E practic coloana sonoră de la Easy Rider, fără enervantul permis pentru motociclete.



Sau poate pentru că se întâmplă să conduc o variantă verde-închis colantată cu dinţi de rechin, în stilul avioanelor RAF din Al Doilea Război Mondial, şi primii oameni pe care îi întâlnesc la fabrica Morgan – pe când făceam un mic burnout, încingând nebuneşte roata din spate – au fost doi nemţi (jur că nu inventez nimic), moment în care am început să redau entuziasmat – şi destul de gălăgios – tema muzicală din Dambusters. Fără sens, juvenil şi totuşi... foarte amuzant. Comportamentul şi reacţiile ţi se modifică imediat ce te îngrămădeşti într-un 3Wheeler. Ca şi Dl. Benn care călătoreşte în timp cu garderoba sa, şi tu devii instant altcineva. Iar acel cineva se poate numi Ace. Sau poate Ginger.



Dar mai întâi de toate, câteva date. Noul 3Wheeler nu este un omagiu adus originalului, cât o re-creare, un cadru tubular de oţel cu o structură parazitară din lemn, îmbrăcată în panouri de aluminiu şi cu un motor de 2,0 litri V-Twin de Harley Davidson în partea din faţă, care produce 116 cai şi 135 Nm de cuplu. Motorul este, la propriu, scos în faţă – cei doi cilindri strălucitori sunt poziţionaţi înaintea punţii frontale şi transmit puterea către singura roată posterioară printr-un arbore miniatural şi o curea zimţată, similară celor de la compresoarele de supraalimentare sau chiar de la motociclete. Şi cam asta e tot. Găseşti două locuri în carlingă – refuz să-i spun cabină – două cadrane, câteva pârghii, un volan şi un schimbător, două gemuleţe clandestine şi impresia că te-ai ancorat de-o torpilă sau de cel mai rapid canoe din lume.



Ar trebui, per total, să fie un rahat. Şi aş fi fost pregătit în totalitate. Am adus cu mine ochelari de zbor şi o bască, pentru a-mi însuşi mai bine aerul de vintage şi pentru a ridiculiza elegant. Dar după puţin timp, le-am aruncat pe jos în dreapta şi m-am rezumat la ochelarii de soare. 3Wheeler e mai bun de-atât. Dar mai întâi trebuie să înţelegem exact cu ce avem de-a face, pentru că, atenţie: comparat cu aproape orice lucru modern înclinat spre performanţă, Morgan 3Wheeler nu e chiar rapid, exact sau impresionant prin dinamică.



Schimbă vitezele destul de vioi, dar avântă-te prea tare de pe loc şi curelei nu-i trebuie mai mult pentru a sări câţiva dinţi. Virează, şi roţile de pe faţă, încălţate cu cauciucuri Avon – foarte subţiri şi zice-se furate de la o motocicletă de motocross – se înclină precum nişte beţivi epuizaţi, pe stâlpi, scârţâie scurt şi se aruncă într-o subvirare ferventă. Orice încercare de a repara asta prin accelerare agresivă va avea ca rezultat – dacă nu este foarte ud pe jos, foarte alunecos sau dacă nu ninge – o brăzdare şi mai liniară şi, în cele din urmă, o durere neplăcută, pe măsură ce încerci să retezi vreun gard viu cu propria-ţi faţă.

Cutia de viteze este mişto – furată de pe un MX-5 – dar ambreiajul îşi termină toată munca în primii şapte milimetri ai cursei, cuplul maxim vine de la 500 rpm, iar pedalierul e mic, aşa că toţi cei care au picioare mari ar fi bine să-şi ia încălţăminte cu câteva numere mai mici. Ca spaţiu, e claustranto-confortabilă – cel puţin pentru picioare – iar asta prezintă un avantaj neaşteptat: mai mult ca sigur nu aş fi avut nevoie de centura în trei puncte dacă m-aş fi izbit, pentru că nu ar fi fost vreo şansă de a fi eliberat fără asistenţa unui deschizător de conserve imens şi a unei catapulte industriale.



Pe autostradă vibraţia e atât de puternică, încât oglinzile se înclină până într-o poziţie din care poţi să vezi porţiunea de drum aflată sub maşină, iar vaietul cutiei de viteze face ca oscioarele din urechea ta să trepideze atât de tare, încât se fac ţăndări, surzindu-te instant. Pietricelele devin proiectile mortale care ţintesc fix spre fruntea ta şi eşti asaltat de pericolul ca ţigările aprinse aruncate să aterizeze în carlingă ca nişte şuierătoare runde de trasor, pentru a se odihni deloc liniştitor la tine în poală.

După câteva ore de condus devenisem convins că e posibil să fie cea mai relevantă maşină de performanţe de pe piaţă, la ora actuală.

Simt că trebuie să-ţi înlătur din îndoieli. Fii atent. Există o grămadă de hatch-uri sub 34.000 de euro care vor distruge maşinuţa asta, şi o vor face în luxul aerului condiţionat şi al tapiţeriei din piele, cu un sistem audio care-ţi va face grăsimea de pe faţă să tremure. Dar turează orice maşină modernă în treapta a patra – la o viteză din trei cifre destul de mare, în majoritatea cazurilor – şi vei deveni victima anxietăţii radarului, a senzaţiei că ţi-a scăpat o cameră fixă şi că vei primi în curând o scrisoare în care vei afla numele închisorii în care-ţi vei pierde virginitatea.



Morgan 3Wheeler livrează adrenalină în cu totul alt mod. Nu prin viteză pură – de care oricum te plictiseşti după un timp – ci printr-un fel de supraîncărcare senzorială. Un bombardament fizic. Un Blitzkrieg visceral.

Morgan este atât de expus, atât de mic şi de jos, încât oricine opreşte lângă tine e invitat direct în spaţiul tău personal. Nicio armură metalică în cazul unui ambuteiaj. Iar asta e ciudat de eliberator. Lumea – şi dau cuvântului cele mai variate conotaţii – îl iubeşte pe 3Wheeler. În întunecatul Birmingham, un tip cu o voce mieroasă se prezintă ca fiind Exodus şi mă complimentează pentru maşină. La fel fac şi câţiva puşti care au pantalonii mult mai jos decât fesele, şi care pocnesc din degete şi aprobă zgomotos. Pe autostradă, un Audi A8 nou-nouţ, versiunea lungă, levitează nonşalant pe lângă mine în timp ce aristocratul de pe locul pasagerului analizează 3Wheeler-ul pentru o clipă, scoate uşor buşteanul Monte Cristo din gură şi descrie un „O“ lipind vârful degetului mare de al arătătorului. Eu îmi arăt dinţii într-o încercare chinuită de a zâmbi şi... salut.

Mi se pare cel mai adecvat gest în cazul ăsta.



În micul Mog, devii un participant activ în fiecare călătorie, şi nu o priveşti doar prin geamuri într-un 3D aproape real. Întinde mâna şi poţi să te frigi de galeria de evacuare, poţi să-ţi laşi buricele degetelor pe asfalt sau poţi să atingi extremitatea cealaltă a carlingii fără ca măcar să te întinzi. Priveşte în jos şi poţi vedea capacul motorului, poţi să vezi suspensia răsucindu-se şi respirând şi poţi chiar să vezi vibraţia puternică şi dinţii ascuţiţi de pe colantul RAF, reflectaţi în cupolele farurilor. E ca şi cum ai urmări o secvenţă din istoria Bătăliei Britanice pe spatele unei linguri.

Stratul vătuit al modernităţii a fost înlăturat, iar tu devii foarte conştient că 3Wheeler n-o să te facă să arăţi bine, sau mai slab, şi nici nu o să te îmbrăţişeze confortabil în aparatură electronică. Dacă-l iei peste picior, vei fi dezintegrat. Dacă-ţi însuşeşti experienţa, vei tăia virajele râzând isteric, ca un idiot beat. Şi asta la doar două treimi din viteza la care o Kia cee’d diesel se simte sigură. Orice altceva pare mort, prin comparaţie.



Problema cu maşinile vintage adevărate e că ele tind să fie preţioase, iar asta încurajează precauţia. Şmecheria la 3Wheeler este că, deşi arată venerabil, ar trebui s-o conduci mereu ca un descreierat. Accelerează puternic, ţine-te de sensurile giratorii, fă-ţi simţită fonic prezenţa oriunde ai ajunge. Turează fără rost, pentru niciun alt motiv decât acela de a te simţi bine auzind motorul pocnind şi bubuind. Şi pentru că nu e vreun vestigiu istoric de neînlocuit (Morgan 3Wheeler porneşte de la 28.673 EUR, fără taxe), simţi că poţi să faci toate astea. Poţi s-o porneşti şi să te foloseşti de ea aşa cum a fost lăsat de la Dumnezeu - la maximum.



„Nu le mai fac la fel ca pe vremuri“ e o propoziţie pe care o auzi destul de des. Asta e bine. Pentru că pe vremuri lucrurile obişnuiau să ia foc şi să se strice. 3Wheeler porneşte la buton – chiar butonul acoperit de o clăpiţă a unui avion de vânătoare – şi încorporează modernitate doar acolo unde e neapărat nevoie, un exemplu fiind cutia de la Mazda. Restul e atât de simplu, încât abia dacă necesită vreo explicaţie. Nu cred că a încercat cineva, dar suspectez că motorul Harley S&S ar merge la fel de bine cu motorină, ca şi cu benzină. Asta ar elimina încă o grijă din lista potenţialilor clienţi; te face să simţi că ai putea lăsa un 3Wheeler într-un garaj pentru 30 de ani şi tot ar porni, atunci când i-ai cere-o.



Deci. Dacă vine vorba de maşini de condus duminica, ai prefera ceva care merge nebuneşte de repede, dar pe care ţi-ar fi frică s-o exploatezi la capacitate maximă, sau ceva precum Morgan 3Wheeler? Adică o maşină care nu e chiar aşa de rapidă, care nu prea poate să se ţină pe viraje, care este - din aproape toate punctele de vedere - dureroasă, care nu te protejează de intemperiile vremii şi care te surzeşte? Eu ştiu ce aş alege. Deoarece, cu toate că a pierdut o roată, Morgan 3Wheeler nu a pierdut cel mai important lucru: bucuria. Iar dacă o maşină îţi oferă asta, atunci a trecut orice test.