Se zice ca timpul incetineste atunci cand ai un accident. Pot sa-ti spun ca nu e adevarat. Nu timpul incetineste, ci adrenalina creste in mod sadic rata de refresh a memoriei, astfel ca tu sa-ti poti aminti esecul in cele mai mici detalii, dupa ce durerea a trecut si ai ragaz sa te gandesti la scuze. Accidentul de fata a decurs in felul urmator: vad indicatorul rosu-aprins care-mi spune sa schimb dintr-a treia, rotesc volanul spre dreapta si, imediat, simt cum spatele o rupe spre stanga. Iau de volan in directia opusa atat cat trebuie, gandindu-ma ca probabil arat destul de eroic din afara. Dap. Sunt, cum ar fi, un fel de zeu al condusului...

In tot atat timp cat imi ia sa incep sa tip ca o fetita speriata, realizez ca am ajuns la capatul cursei volanului. Masina se roteste inevitabil in continuare, cu rotile din spate inca invartindu-se frenetic intr-a treia, in zona rosie, cam ca la 160 km/h. Incerc sa arunc o privire in directia in care ma deplasez, insa casca e tintuita bine in tetiera, asa ca nu vad ce urmeaza sa lovesc. Vad, totusi, pentru o clipa, o margine de prapastie, un pic de cer incadrat de piscuri, un fotograf care deschide gura conturand un „O”, cu camera uitata in mana. Cu nicio sansa de redresare ramasa, incep sa ma gandesc la scuze.

In clipa imediat urmatoare lovesc - intr-un mod foarte lent - un morman de zapada afanata, cu consistenta unui norisor, si ma gandesc ca s-ar putea sa fi avut o izbucnire un pic cam prea teatrala. E drept ca rotile din spate se invarteau cu o viteza care m-ar fi lipit de decor ca intr-o lucrare a lui Banksy, dar fiind pe un ghetar unde, chiar si cu pneuri cu tinte, derapajul este mai mult o obisnuinta decat un incident, aveam probabil vreo 65 km/h. Dupa un 360 complet, zgariam decorul cu agresivitatea unei pisicute care sufera de o hemoragie acuta. Schimb intr-a doua si scot masina usor din zapada afanata, oarecum impresionat ca nu am lesinat si ca acum exista o matrita negativa a noului KTM X-Bow R, stantata pe ghetarul SΕlden din Austria. Aaa, da. Nu am mentionat faptul ca ma aflu intr-un KTM pregatit pentru curse? Pe un ghetar de 3.000 de metri inaltime? Nu? E incredibil cate poti sa uiti atunci cand citesti -18 C pe bordul unei masini cu garda la sol egala cu a unei broaste testoase obeze si care nu are ABS sau controlul tractiunii, si cand urci pe o partie de schi incercand sa nu nimeresti in calea vreunui plug de zapada. A fost atat de dificil sa ajung aici, ca m-am pricopsit cu o amnezie temporara - atat de tare a fost nevoie sa ma concentrez pentru a merge intr-o linie oarecum dreapta. In mare parte asta s-a intamplat pentru ca - pe langa faptul ca e spectaculos de nepotrivit pentru munte chiar si in varianta originala - sunt cu noul model de X-Bow, „R”. Motorul inca este cel de Audi, de 2 litri in patru cilindri, dar de data asta luat de pe un S3, cu o putere undeva peste 300 de cai. Conducandu-l pe un ghetar e ca si cum l-ai pune pe Usain Bolt sa sprinteze pe un patinoar in panta. Incaltat cu pantofi de prostituata, cu tocuri.

In mod evident, nu exista parbriz (care, interesant, va fi pe lista de optionale din 2012), portiere sau sistem de incalzire. De fapt, exista sistem de incalzire, doar ca inca nu a fost montat pe masina asta, motivul fiind ca daca as fi imbracat suficient de subtire ca sa-l simt, as fi mort oricum in maximum o ora. Dar noul X-Bow R vine cu un set de schimbari care nu sunt atat de usor de observat. Evident, carena si toate partile auxiliare sunt in mare parte din carbon, lucru impresionant, dar noul motor a fost coborat in sasiu si montat direct pe cadru, ceea ce inseamna ca R-ul va fi si mai rapid in miscari decat pana acum. Usoara tendinta subviratoare de pe modelul original a fost redusa si mai tare, dar chiar si cu pneuri de iarna, pe o astfel de suprafata, e greu sa definesti limitele pentru temperaturi normale. Totusi, raspunsul acceleratiei a fost imbunatatit, impreuna cu caracteristicile generale ale progresiei motorului atunci cand intra turbina si, cu toate ca dispui de un cuplu mare, e un pic mai usor de controlat decat inainte. Un lucru util mai ales pe gheata.

La exterior s-a produs o explozie de aripioare si spoilere - in partea frontala au rasarit niste flapsuri si niste „dinti”, iar spatele a primit o masuta de ceai supraetajata, ca eleron. Toate acestea au rolul de a asigura forta de apasare inca de la viteze modeste. Uita-te la ea prea mult - in special in versiunea asta de culoare - si X-Bow chiar o sa inceapa sa arate ca un dragon chinezesc futurist. E posibil sa mi se fi parut doar mie. Era foarte frig.

Pe drum, plimbarea prin Tirolul austriac si Alpii tzal a fost foarte agreabila, X-Bow fiind suficient de discret pentru a face fata gropilor si drumurilor cu usoare denivelari, fara sa lase impresia ca ar avea suspensiile nemiloase ale unei masini de curse. Si e si ferm ca o blana de stejar, fara muzica de scartaieli si paraituri pe care o auzi de regula la masinile din clasa super-usoara; aici, totul pare mult mai matur decat la Caterham - cu toate ca si platesti pentru privilegiu. Preturile pentru R inca nu sunt oficiale, dar tinand cont ca un Clubsport cu fibra de carbon costa undeva pe la 102.000 de euro, nu te astepta la prea mult rest de la 120.000. Totusi, indesat cum trebuie in scaunul soferului, poti sa te bucuri de KTM fara eforturi prea mari. E suficient loc pentru coate, iar forma angulara ascutita a caroseriei iti confera un sentiment ciudat de siguranta; adica, ai senzatia ca daca ar fi sa te izbesti cu ea, s-ar putea chiar sa supravietuiesti.

Eu fac tot ce pot. Prima treapta pe drumul in urcare afara din Obergurgl aduce inevitabil o rupere de aderenta, a doua treapta si mai mult efort neconsumat al rotilor din spate si un usor derapaj in lateral. Avertizorul pentru schimbarea vitezei palpaie nervos, dar a treia treapta mareste doar amplitudinea leganatului lateral si sansele unui viitor impact. A patra mentine tonul, pana cand creierul invinge ego-ul si ma forteaza s-o las mai moale. Doamne, daca acum e rapid si usor, imagineaza-ti cum ar fi pe un circuit. Pe o vreme calduta. Cu ceva care aduce macar a aderenta.

Cauciucurile de iarna fac mult, intr-adevar, dar masina se simte oricum stabila si precisa. Asta prevesteste numai lucruri bune, ma gandesc, cautand o fasie de asfalt relativ uscat, pana cand vad drumul terminandu-se intr-un mare bandaj alb. De cum trecem pe zapada curata - maturata, totusi, de un plug de zapada - realizez ca puterea nu va fi decat nefolositoare acolo unde merg eu.

KTM-ul nu are garda la sol, asa ca fiecare incretitura sau prag al suprafetei de rulare ii ridica botul (si rotile din fata) de la sol, transformand X-Bow intr-o sanie nenorocit de scumpa si surprinzator de eficienta. Pneurile de iarna se infunda aproape instant si ma trezesc virand usor, dar constant si neintrerupt, cum vezi in scenele de calatorie din filmele anilor '50. Directia nu este niciodata efectiv stabila, mentinuta pe o linie dreapta. Chiar si o franare usoara impune multa gandire in prealabil (ca la un sofer de TIR), si aici realizezi cat de importanta este folosirea usoara a acceleratiei si stapanirea magiei negre a tehnicii "heel-and-toe". Practic, totul este exagerat (dublu, as zice) intr-o masina precum KTM. Arunca-te pe frane si rotile se vor bloca, iar masina va aluneca in directia in care se deplasa. Retrogradeaza brusc mai multe trepte si vei bloca transmisia, rezultand derapaje nedorite, pe masura ce rotile din spate nu reusesc sa incetineasca la fel de repede precum cutia de viteze. Ori inveti tehnica heel-and-toe si ii gasesti turatia optima pentru retrogradare, ori te tot trezesti intors in directia opusa. La greu. Insa tehnica heel-and-toe se dovedeste a fi problematica atunci cand porti ditamai bocancii si trei perechi de ciorapi cu talpici termoizolante, care-ti distorsioneaza lent metatarsienele si, mai ingrijorator, te fac sa nu-ti mai simti deloc picioarele. Sus, aproape de ghetar, extremitatile par a-mi fi decedat. Asta ar fi ingrijorator in mod normal, dar acum sunt mai preocupat de faptul ca nu-mi mai simt o parte din fata. Si chiar imi place fata mea, e foarte folositoare. S-o pierd ar fi... incomod. E clar, e timpul sa coboram de pe versant. Mai e putin si se lasa intunericul.

Inainte sa fi avut timp sa ne retragem, noaptea a cazut intr-un mod tipic alpin si cu o incisivitate care ar putea crapa si sticla. Foarte inspirat, am adus cu mine doar o casca cu vizor fumuriu, perfecta pentru poze si un pic mai rau decat nefolositoare atunci cand incerci sa opresti rafelele superreci de aer nocturn sa-ti manance fata si, in acelasi timp, sa incerci sa vezi pe unde mergi cand razele soarelui sunt minime. Ridicarea sus-amintitului vizor in scopuri navigationale iti ingheata lacrimile in ochi si-ti degera obrajii asa de tare incat se basicheaza si te ustura de crapi mai tarziu, facandu-te sa arati ca o friptura de ton incinsa la foc iute. Ia aminte aici: nu e recomandat sa pui crema cicatrizanta mentolata pe pielea iritata, mai ales daca e imediat sub ochi. In primul rand, ustura ca dracu’ si, in al doilea rand, in mod inevitabil vei reusi sa scapi si in ochi putin si vei iesi in curul gol din baie bajbaind, vei calca in casca si vei rupe in cadere usile dulapului, in tot acest timp tipand ca o fetita. Dar asta e alta poveste.

In dimineata urmatoare, atacam ghetarul asa cum trebuie, zvarcolindu-ne pana la drumul inchis si apoi montand arma noastra secreta: tintele. Luate de la o echipa de raliuri, aceste pneuri tintuite „Monte Carlo” (care sunt mai scurte decat tintele „suedeze”, dar mai lungi decat - ma rog, cele „legale”) sunt montate rapid pe X-Bow. Echipati corespunzator, ne aruncam spre drumurile inghetate, spre statia de teleschi, printr-un tunel sapat pe sub munte - unde tintele de pe cauciucuri scanteiaza pe asfaltul uscat ca fantomele unor licurici pe moarte - si pana pe ghetar, la timp pentru a prinde rasaritul. Daca as mai fi avut suflu, mi-ar fi fost cu siguranta taiat.

Soarele picteaza privelistea in umbre livide de portocaliu, pe masura ce se catara spre varful dealului. Zapada de pe langa noi pare usor albastra, iar KTM-ul, cu totul si cu totul extraterestru. Ne oprim putin si scrutez valea in cautarea unui semn de viata. Nimic. Totul e profund nemiscat. Atat de liniste incat, iti imaginezi ca auzi razele soarelui izbindu-se de ghetar in valuri de foc. In fata se intinde o pista ce merge spre zona de schi, incadrata de mormane de zapada si, pe o parte, de o prapastie. Ar fi nepoliticos sa nu incerc, macar.

Si uite-asa ajung sa trag silentios de haturile unui KTM X-Bow R de 300 de cai, incaltat cu pneuri tintuite, in incercarea de a ma catara pe o partie de schi, la 6.00 dimineata. Pe masura ce ma tarasc tot mai sus pe sub telescaune, devine si mai greu. X-Bow-ul trambiteaza voios chiar si la altitudinea asta, multumita turbo-ului, dar cum sub zapada nu e nimic altceva decat si mai multa zapada, cu tepi sau nu, in cele din urma oprim cu un oftat si ne recunoastem infranti.

Orientandu-ma cu fata spre coboras, e greu sa nu ranjesc. Cine s-ar fi gandit? Un X-Bow de300 CP pe o partie de schi? Neah, n-are cum...