iQ vs. Discovery 4
Si luna asta, iQ si-a reluat sarcina ei de a transporta doi oameni si nu prea multe cumparaturi pentru masa de pranz. Pe langa asta, insa, s-a dovedit a fi extrem de utila atunci cand e nevoie ca vreunul dintre noi sa fie recuperat dupa ce a returnat o masina de test. Sau, in cazul de fata, masina folosita la Roadbook. Ideea era sa le apropiem cat mai mult, dar senzorii din Discovery il innebuneau pe Mihai, asa ca a mai dat un pic cu spatele. Dupa aceea, ne-a venit ideea de a simula un test de coliziune intre cele doua, insa cum eu eram in iQ, iar Land Rover Discovery 4 TDV8 HSE costa vreo 60.000 de euro, ne-a trecut repede cheful. Am dus, insa, testul la bun sfarsit in mintile noastre, si a reiesit ca eu as fi participat la propria inmormantare, din spatele unui sicriu inchis.
Petrecand ceva mai mult timp cu iQ decat in alte luni, am observat ca de fiecare data cand ma dadeam jos din ea, parul meu arata ciudat. Si cand spun „ciudat“, vreau sa spun „ciudat ca naiba“. Explicatia o gasesti intr-una din pozele de mai jos - o sa te las pe tine sa ghicesti care. Daca mai tii minte experimentul pe care il faceai la fizica atunci cand erai mic, cu bagheta de plastic care se freaca de o bucata de material textil, atunci inchipuie-ti ca eu reproduceam acel experiment in fiecare clipa a calatoriei mele cu iQ, cu capul pe post de bagheta si plafonul pe post de material textil. Iar atunci cand ma dadeam jos eram... buna ziua, domnule Einstein!
Mai exista un motiv pentru care imi place sa merg cu iQ. Fiind un model relativ nou, si absolut deloc relativ de inaccesibil, sunt foarte putine pe strada si sunt foarte putini oameni care s-au obisnuit cu ea. Asa se face ca de cele mai multe ori, atat trectatorii cat si soferii o sa se uite la masina. Iar fetele lor atunci cand ma vad pe mine (1,98 m, daca cumva ai uitat) urcandu-ma intr-o asemenea masina ma fac sa regret de fiecare data ca nu am aparatul foto sau o camera video cu mine. E un amuzament combinat cu o usoara perplexitate si o oarecare doza de admiratie si mila fata de masina, pentru ca e obligata sa suporte un asemenea sofer.
Perplexitatea lor este completa atunci cand vad raza de intoarcere a lui iQ. Ai senzatia ca o poti intoarce pe orice alee dintr-o singura miscare, senzatie complet falsa, desigur, insa chiar si asa, felul in care vireaza te face sa te gandesti la un tanc. Ceea ce este intr-un total dezacord cu orice alt aspect legat de masina.
N-am vorbit niciodata, sau cel putin nu-mi aduc aminte s-o fi facut, despre partile mai putin reusite ale lui iQ. In primul rand, economia exagerata de butoane din interior inseamna ca intregul sistem audio e controlat din cinci butoane. Sase, daca il socotesti si pe cel de Eject. Pe urma, ar mai fi sunetul motorului, care poate deveni deranjant la turatii mari. Mai e si aspectul electrizarii parului, dar asta e deja ceva personal. Nu vad ce altceva ar mai fi de spus, atat timp cat nu ajungi pe locurile din spate, sau daca ajungi, macar sa nu stai prea mult pe ele. Si sa nu uitam de senzatia de relaxare, asemanatoare celei dintr-un transeu din Primul Razboi Mondial, pe care o ai atunci cand la mai putin de 50 de centimetri in spatele tau sta un Land Rover Discovery.
Dar pe urma intri in trafic si uiti de toate astea; gasesti un loc de parcare in centrul orasului si iQ devine cea mai tare masina.
Petrecand ceva mai mult timp cu iQ decat in alte luni, am observat ca de fiecare data cand ma dadeam jos din ea, parul meu arata ciudat. Si cand spun „ciudat“, vreau sa spun „ciudat ca naiba“. Explicatia o gasesti intr-una din pozele de mai jos - o sa te las pe tine sa ghicesti care. Daca mai tii minte experimentul pe care il faceai la fizica atunci cand erai mic, cu bagheta de plastic care se freaca de o bucata de material textil, atunci inchipuie-ti ca eu reproduceam acel experiment in fiecare clipa a calatoriei mele cu iQ, cu capul pe post de bagheta si plafonul pe post de material textil. Iar atunci cand ma dadeam jos eram... buna ziua, domnule Einstein!
Mai exista un motiv pentru care imi place sa merg cu iQ. Fiind un model relativ nou, si absolut deloc relativ de inaccesibil, sunt foarte putine pe strada si sunt foarte putini oameni care s-au obisnuit cu ea. Asa se face ca de cele mai multe ori, atat trectatorii cat si soferii o sa se uite la masina. Iar fetele lor atunci cand ma vad pe mine (1,98 m, daca cumva ai uitat) urcandu-ma intr-o asemenea masina ma fac sa regret de fiecare data ca nu am aparatul foto sau o camera video cu mine. E un amuzament combinat cu o usoara perplexitate si o oarecare doza de admiratie si mila fata de masina, pentru ca e obligata sa suporte un asemenea sofer.
Perplexitatea lor este completa atunci cand vad raza de intoarcere a lui iQ. Ai senzatia ca o poti intoarce pe orice alee dintr-o singura miscare, senzatie complet falsa, desigur, insa chiar si asa, felul in care vireaza te face sa te gandesti la un tanc. Ceea ce este intr-un total dezacord cu orice alt aspect legat de masina.
N-am vorbit niciodata, sau cel putin nu-mi aduc aminte s-o fi facut, despre partile mai putin reusite ale lui iQ. In primul rand, economia exagerata de butoane din interior inseamna ca intregul sistem audio e controlat din cinci butoane. Sase, daca il socotesti si pe cel de Eject. Pe urma, ar mai fi sunetul motorului, care poate deveni deranjant la turatii mari. Mai e si aspectul electrizarii parului, dar asta e deja ceva personal. Nu vad ce altceva ar mai fi de spus, atat timp cat nu ajungi pe locurile din spate, sau daca ajungi, macar sa nu stai prea mult pe ele. Si sa nu uitam de senzatia de relaxare, asemanatoare celei dintr-un transeu din Primul Razboi Mondial, pe care o ai atunci cand la mai putin de 50 de centimetri in spatele tau sta un Land Rover Discovery.
Dar pe urma intri in trafic si uiti de toate astea; gasesti un loc de parcare in centrul orasului si iQ devine cea mai tare masina.
Publicitate
Selectia mea
