Legende pe roți: Hammond și Ford Escort Cosworth

E mișto să ai suspensie independentă pe toate roțile și tracțiune integrală cu repartiție 34/66 față/spate pe o mașină modernă; dar să le ai pe ceva care a apărut în 1992, ei bine, asta arăta că Escort Cosworth era cât se poate de serios. Ediția asta specială Monte Carlo are chiar și jante exact precum cele de pe legendarele modele WRC. Însă toate astea sunt irelevante acum. Pentru că... uită-te la eleronul ăla. Să te holbezi la un Escort Cosworth și să comentezi despre orice altceva e ca și cum ai complimenta o dansatoare la bară pentru sprâncene.

Uită-te, doar, la eleronul ăla. E ditamai matahala.

Da, versiunile mai recente ale lui Escort Cosworth aveau o turbosuflantă mai mică și, deși aveau mai puțină putere – de la 230 CP, la 220 CP – se spune că se conduceau mai bine, dar... uită-te la eleronul ăla.



Mașina atârnă cumva de el, ca un trapezist prins de un leagăn de dimensiuni considerabile și extrem de aerodinamic. Ăsta a fost, de fapt, eleronul Cosworth în toată splendoarea lui. Mai târziu, a fost micșorat cu cruzime pentru a satisface triștii și oamenii supărați pe viață, precum elvețienii, după care s-a renunțat complet la el pentru ultimele modele din 1996. Dar hai să nu rămânem blocați în zilele triste și gri care vor urma, ci hai să savurăm momentul și să aducem omagiu eleronului.

Sărind înăuntru, am senzația că nu mă mai opresc, gonind înapoi în timp până în 1989, când Escort Cosworth nici nu apăruse. Tocmai mă angajasem la o stație locală de radio din nord. Editorul de știri s-a oferit să mă ia cu el pe teren, așa că ne-am aruncat – destul de eroic, mi s-a părut mie – în parcarea subterană și ne-am urcat în mașina postului de radio; un Escort, chiar dacă nu aceeași versiune precum cel de aici. Din câte știam eu, era prima dată când un membru al clanului Hammond s-a aflat într-o mașină nou-nouță. Una care avea numele postului inscripționat pe portiere. Aproape că am murit de încântare, dar m-am regrupat și am început să mă zgăiesc la bordul nou, la scaunele noi, la casetofonul nou ca bordul unui 747... Editorul, un om de o putere și influență inimaginabile, a pornit motorul, a apăsat accelerația, a ieșit din locul de parcare cu spatele ca într-un film polițist și s-a izbit de un stâlp de beton. Ziua tocmai luase sfârșit. Dar, cum nu ți-am spus că numele radioului era BBC Radio York, nu aveai cum să-ți dai seama că numele editorului era Alan Grievson, așa că nu are de ce să se rușineze acum.

O singură privire în oglinda retrovizoare e suficientă pentru a-mi aminti că nu mă aflu în aceeași versiune umilă pe care editorul-al-cărui-nume-va-rămâne-secret a șifonat-o – eleronul e acolo, gravitând în spate, umplând până la refuz oglinda. Faza e însă că aia a fost ultima dată când am mai stat într-un Escort atât de vechi, iar interiorul, trebuie spus, nu a îmbătrânit la fel de bine ca exteriorul. Există chiar și un CD player, dar e complet detașat de radio-casetofon. Muchiile plasticului de pe bord ar putea fi folosite la tăierea frânghiilor. Iar scaunele, o opțională disponibilă doar pentru ediția Monte Carlo, au un model creat special pentru a ascunde rușinea fătucii care o să vomite peste el după prea multe Bacardi cu Cola. Firește, nu există vreun dubiu, ăsta ar fi fost și finalul poveștii de dragoste dintre fătucă și oricine s-ar fi aflat la volan. Și nu s-ar fi despărțit prieteni...



Nu a fost o mașină pentru cei timizi sau ieșiți la pensie și nici pentru cei săraci. Costa 25 de mii de lire. O grămadă, la vremea aia. Iar taxele ulterioare erau, desigur, sufocante. Mașina asta a făcut parte din mișcarea care a luat parte la finalul erei în care o mașină rapidă putea fi deținută de cineva mai tânăr de 95 de ani, pentru că asigurarea creștea, cocalarii furau, poliția îi urmărea, iar asigurarea creștea și mai mult. Dar ajunge cu toate astea. Pornește motorul de 2 litri cu o tuse și o pocnitură potrivite, uită-te în oglindă – dap, eleronul o umple, cu totul – și calc-o. În mod sigur nu a fost o mașină lentă la vremea ei, și nu e nici acum. De pe loc, suta se atinge în șase secunde; viteza maximă este de 225 km/h. Și, în tot acest timp, eleronul tot acolo stă, în oglindă. Imaginea însemna totul în 1992 și, chiar și acum, pedalând în Cosworth pe circuitul nostru, deși sunt perfect conștient de tracțiunea integrală orientată spre puntea spate care îmi asigură un echilibru perfect și un control impecabil al mașinii în viraje, putând oricând să aleg să intru în derapaje controlate monstruoase, noi doi, eu și mașina, suntem acolo pentru a scoate la plimbare eleronul. Mai mare însemna mai bun, iar ăsta era cel mai mare. Are defecte, da, dar își merită cu prisosință statutul de legendă, dacă nu doar și pentru momentul din istoria industriei auto pe care îl marchează și îl definește.