Bun, mă scarpin în cap şi mă gândesc din greu... Nope, nimic. Nu-mi vine în minte niciun lucru pe care să nu-l iubesc la Ford Capri Brooklands. Fie trezeşte ceva bine ascuns în tine, ceva prostesc, dar fericit, cu ochii căscaţi şi emoţionat ca un şoricel flămând la un festival al brânzei, bleg ca un elefant beat, fie eşti deja mort.



Are tracţiune spate, un V6 de 2,8 litri în faţă şi o formă care, chiar şi după 42 de ani, e a dracului de sexi. Ce şi-ar putea dori mai mult un bărbat? Şi nu am comis un faux pas uriaş aici; maşinile astea erau făcute pentru şi cumpărate de către bărbaţi. Poţi să arunci cu replici precum că una e o extensie a penisului cât vrei, şi poate că este într-adevăr un dispozitiv pentru compensarea câtorva centimetri, însă cui îi pasă? E distractiv.



E şi o amintire vie a simplităţii maşinilor din urmă cu nu foarte mulţi ani. Brooklands a fost ultima versiune de Capri, iar ăsta pe care-l conduc este chiar ultima construită – a ieşit în 1986. Însă o fi el ediţie specială terminală, dar tot nu are vreun fel de împodobiri. Geamurile: manuale; oglinzile şi trapa: manuale; scrumiera: imensă. E făcut pentru băieţaşii din Essex, care fumau trei pachete de B&H pe zi şi nu le păsa de consecinţe. Oh, şi nu există suport de pahar. Îţi beai cafeaua acasă, înainte să dai drumul la răgetele maşinilor. Nu există dispozitive electronice care să te ajute în stăpânirea celor 160 CP, cel mai sofisticat lucru pe el fiind un diferenţial cu patinare limitată – standard pe Brooklands, alături de tapiţeria de piele.



Unele maşini se descurcă de minune cu ingrediente atât de elementare; MINI Cooper nu avea dotări în plus faţă de Capri şi mergea ca un kart ghidat cu laser. Pe Capri nu-l prind la fel de bine. Are nevoie de mult din orice ca să meargă. Multă mişcare din volan, multă apăsare pe acceleraţie, multe apăsări pe frână şi strigat de multe ori „labagiule“ pe geam. E un huligan desăvârşit şi lipsit de jenă. E dezechilibrat şi predispus la derapaje, însă nu într-un mod calm şi calculat, ci mai degrabă unul ţipător, în genul „oh, Doamne, asta a fost, să am grijă să par dur şi să strig futu-i în timp ce lovesc staţia de autobuz.“ Pe hârtie, nu e deloc rău.

´Capri Brooklands era răspunsul rugăciunilor oricărui golan din anii ’80. Richard Hammond se conformează ´

Atinge suta în 8,1 secunde şi merge până la 210 km/h. Însă singura hârtie de care erau interesaţi posesorii de Capri avea ştiri sportive pe ea sau tutun înăuntrul ei – nu era pentru cei care stau în picioare cu un pahar subţire în mână în care stă o măslină, vorbind despre cifre şi timpi pe Nurburgring. Aşa că uită de toate astea, bucură-te de capota lungă şi de ochii răi şi ameninţători, calcă pe pedala de zgomot şi caută nişte cutii de carton prin care să treci.



Nu e de mirare, atunci, că aspectul şi atitudinea lui Capri Brooklands atrăgeau atenţia. Asigurătorii strâmbau din nas şi a devenit una dintre cele mai furate maşini din Anglia, însă până şi asta a contribuit la legenda lui Capri.



Mă îndoiesc că vreunul cu o slujbă în IT şi cu o pasiune pentru curse va renunţa la un Lotus Elise sau un Audi R8 pentru aşa ceva. Însă e cel mai apropiat lucru pe care-l avem în UK de o maşină pentru ţărani. Şi nu ai cum să nu-l iubeşti pentru asta.