Câteodată mi-e dor de vremurile în care ştiai clar la ce să te aştepţi de la un producător de maşini. Francezii făceau maşini pe confort, nemţii căutau putere, japonezii eficienţă, iar coreenii nici măcar nu ştiau cum se desparte în silabe cuvântul piuliţă. Ei bine, de când lumea auto a devenit un fel de joc “free-for-all” în care toată lumea îşi permite orice, dacă eşti mai slab de
înger e foarte posibil să te apuce durerile de cap când te uiţi la modul în care evoluează lucrurile. Acum, vechile puncte forte în materie de maşini ale diferitelor naţiuni sunt doar aşa, cel mult nişte agaţamente de comunicare. Dacă am fi într-un film cu mafioţi, am putea spune că nimeni nu mai are nici un pic de respect pentru nimeni. Toată lumea atacă pe toată lumea, iar sfârşitul poveştii e întotdeauna neaşteptat.


Citroën, spre exemplu, a făcut acum o maşină care seamănă cu fata săracului cea isteaţă din povestea lui Petre Ispirescu. Fata aia nu era nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici pe drum, nici pe lângă drum. Maşina asta e departe de a fi săracă, dar pare a fi la fel de isteaţă. Nu e nici coupe normal, dar nici hatchback coerent. Nu e nici SUV, dar pare mai mult decât o compactă. Dar este, cum ar spune englezii, un amalgam de coupe cu cinci uşi combinat cu un crossover SUV. La naiba, nici nu te poţi hotărî dacă maşina asta este rezultatul pragmatismului sau indeciziei.


Oricum ar fi însă din punct de vedere conceptual, DS4 e o maşină foarte interesantă, odată ce apuci să te apropii de ea şi s-o conduci. Deşi a fost conceput lângă C4, care este o maşină un pic mai puţin plictisitoare decât un Golf, dar nici pe departe la fel de interesantă ca orice DS, DS4 e uşor înăltuţ, ca să inspire un pic din încrederea unui crossover. Suspensiile un pic ridicate şi anvelopele de dimensiuni mai mari ridică aspectul întregii maşini cam cu un centimetru. Apoi, linia profilului trimite cu gândul la un coupe, iar uşile spate se deschid de la un mâner ascuns vizual cu care Citroen se laudă, deşi Alfa 147 avea şmecheria asta de foarte multă vreme.


La interior, scaunele şi bordul sunt foarte aproape de C4, dar ăsta nu este un lucru rău nici pe departe. Toate comenzile clasice sunt la locul lor, iar plasticele de pe bord şi pielea de pe scaune te fac să te simţi ca şi când clasa de lux ar fi coborât, dintr-o dată, pe maşini mai mici de 6 metri lungime. Citroen a conceput DS4 cu Giulietta, Scirocco şi chiar Audi A3 sau BMW Seria 1 în minte, aşa că a depus toate eforturile ca la interior lucrurile să fie impecabile. Cel puţin, la pipăit. Francezii mai au însă de lucru la meniul sistemului de navigaţie sau la cel al sistemului audio, pentru că astea sunt oricum, numai intuitive nu.


N-am avut prea mult timp de pierdut însă cu ele, dintr-un motiv simplu. Odată ce te trezeşti într-o maşină din asta prin împrejurimile Barcelonei, e mai plăcut să conduci decât să încerci să descifrezi manualul de instrucţiuni. Iar în DS4, în mod complet suprinzător pentru mine, e foarte plăcut să conduci. Deşi Citroen ştie că maşina asta o să se vândă cel mai bine în variantele diesel, (există unul de 110 cai şi unul absolut încântător de 163 de cai), noi am intrat direct în benzina de 1,6 litri şi 200 de cai, motor pe care DS4 îl împarte cu Mini şi care a primit binecuvântarea BMW. Preţurile pentru DS4 nu sunt comunicate încă, dar dacă ne gândim că baza va pleca de la 19.900 euro, putem presupune că benzina turbo de 200 de cai n-o să fie chiar ieftină. Cu toate astea, acceleraţiile foarte bune (0-100 în ceva gen 7 secunde) şi sunetul pe care-l scoate întreaga maşină când eşti cu acceleraţia la podea ar trebui să fie motive suficiente pentru cei care preferă maşinile sportive din Franţa. Dacă nu te grăbeşti nicăieri, există şi o benzină 1,6 litri de 120 de cai, iar dacă vrei o variantă de mijloc, există şi motorul turbo 1,6 litri benzină THP de 150 de cai pe care-l ştim de pe DS3.


Revenind la motorul maşinii pe care am testat-o extensiv pe serpentinele din Spania, surpriza este cu atât mai plăcută cu cât nu se opreşte doar la performanţele de acceleraţie. Maşina răspunde frumos cu totul şi, chiar dacă n-are nicio legătură cu maşinile de curse, ar putea face minuni în mâinilel ui Jason Bourne, într-o urmărire inopinată în următorul Bourne Identity. Deşi este un pic mai înaltă decât DS3, DS4 se înscrie corect în viraje şi neagă orice legătură ar putea avea cu vechiul C4 VTS, pe care unii susţin că îl puteau urmări dintr-o Fabia 1.2 HTP. Nu mai e cazul. Acum, un DS4 de 200 de cai benzină e agil, răspunde frumos la comenzi şi te face să ai încredere în el poate chiar mai mult decât arfi sănătos. De fapt, dacă e să aliniezi cele mai importante capitole care definesc o maşină sport, adică motorul, frânele, dinamica şi comenzile, ultimul ar fi cel la care Citroen ar mai putea să lucreze la viitorul DS4. Motorul, cum spuneam, răspunde minunat şi sună frumos. Frânele, în mod absolut uluitor, sunt impecabile, iar din punct de vedere dinamic DS4 este un compromis mai spre sport decât spre confort, adică exact aşa cum ne place nouă. Dar comenzile sunt prea moi pentru o maşină cu pretenţii sportive, direcţionate mai degrabă spre un public feminin indiferent la performanţe sportive. Până la urmă, e mai bine aşa. Ce ne-am fi făcut dacă ar fi fost perfectă?


Până la urmă, expansiunea Citroen continuă. DS3 e un succes absolut (mai ales în Anglia), iar DS4 e atacul francezilor spre un segment premium pe care sunt convins că nici ei nu-l
înţeleg prea bine, dar se pare că îl intuiesc de minune. Nici nu mai contează că nu ştiu exact cât costă, dar mi-ar plăcea unul.



Costin Giurgea