Cine ma cunoaste, stie. De fapt, cine asculta povestea vietii mele o poate spune foarte clar. Intr-un fel sau altul, cand am de facut alegeri, imi place sa pot spune "mai bine sa-mi para rau c-am facut-o, decat ca n-am facut-o".

In mod evident, asta se aplica si la toate saloanele auto recente la care m-am dus, in conditiile in care acum vreo doi ani, dupa un Frankfurt epuizant, am jurat ca nu mai calc pe la asemenea manifestatii.

Si totusi, dupa vreo 20 de secunde in care consider decizia, ma gasesc spunand da de fiecare data. La fel ca si Vlad Mitrache, nici eu n-o sa inteleg niciodata de ce se imbraca toti ziaristii in costumele cele mai scumpe inainte sa o ia la sanatoasa printre standuri. Dupa cum n-o sa inteleg niciodata de ce sunt marci care vin la saloanele auto si investesc milioane de euro in standuri uriase doar ca sa expuna masini care nu mai sunt noi decat pentru toate celelalte specii umanoide din Univers care inca nu au pus niciodata piciorul pe Pamant. Nu de alta, dar dupa mine (si, mai ales, dupa ce am fost la Salonul Auto de la Tokyo), adunarile astea de oameni din industrie ar trebui sa se faca doar in jurul conceptelor si al premierelor mondiale.

In schimb, incep sa inteleg de ce spun da in mod invariabil de fiecare data cand primesc cate o invitatie la un Salon. Pentru ca, dincolo de toata nebunia conferintelor de presa care incep la 7:30 dimineata si continua din 15 in 15 minute pana la inchiderea programului, dincolo de cantitatea uriasa de informatie care iti baga creierul in Overdrive, dincolo de toti ziaristii in costum care se considera, fiecare dintre ei, "cel mai bun ziarist auto al tuturor timpurilor", ei bine, dincolo de toate astea, fiecare Salon Auto ascunde, in vazul tuturor, si masini cu suflet.

Iar masinile cu suflet au asa darul de a-ti lumina ziua, mai ales cand pui mana pe ele si iti dai seama ca nu sunt doar un alt poster pe perete. Lamborghini Aventador, Koenigsegg Agera R, Ferrari FF, Jaguar XKR-S, toate lucrurile astea sunt reale. Si se vor produce. Si vor avea o viata.

Asta, desigur, spre deosebire de Saab Phoenix, care e o masina atat de uluitoare incat iti pune mintea de pasionat auto pe pauza sau, mai bine spus, in soc. Nu de alta, dar e greu sa intelegi cum supravietuieste in industria asta (care e la fel de simpla ca o problema de matematica superioara pentru un absolvent de filologie) un constructor suedez care vinde probabil o masina jumate pe an, si aia unor fani din Suedia care au facut cheta ca s-o poata avea.

Nu trebuie sa te uiti atent la fotografiile astea ca sa-ti dai seama ca masina e un fel de metal lichid care seamana prea mult cu robotul ala nasol din Terminator 2. Si nici nu trebuie sa fii ziarist ca sa banuiesti ca designerul care a dat nastere acestei chestii, a spus ca acest concept, Phoenix, va fi un punct de cotitura in designul viitoarelor masini Saab. Dar trebuie sa fii amator sau, in cel mai bun caz, optimist, sa crezi ca Saab va reusi sa renasca din propria cenusa, chiar daca spera asta din tot sufletul si isi denumeste conceptele Phoenix.

Masina asta are 2+2 locuri, un motor de 1.6 supraalimentat de 200 de cai si un alt motor electric care isi trage seva de la o baterie mica. Nimeni nu a dat cifre in legatura cu performantele, dar oamenii de la Saab au spus ca masina va emite cam 119 g de CO2 pe kilometru. 

Pana la urma, e nasol sa suferi de atata deformare profesionala incat sa nu te poti bucura pe de-a intregul de o masina noua, pentru ca ii cauti tot timpul defecte. Dar e misto sa pui mana pe masini cu suflet. Si e si mai misto sa vezi ca unii viseaza, chiar daca sunt atat de vizionari incat in momentul in care scruteaza orizontul o fac atat de bine incat isi vad propria parte dorsala.